Elena Cristina Militaru

Cerul era de un cenușiu metalic, iar pulsațiile bruște ale fulgerelor luminau zigzagat în albastru-argintiu orizontul. Soarele posomorat nu se arătase de mai bine de o săptămâna. Vremea era neobișnuit de rece pentru un început de primăvară, cu fenomene cli-materice potrivite mai degrabă pentru o toamnă târzie. Străzile erau pustii, anunțând parcă apocalipsa. Vântul apleca crengile copacilor contorsionându-le într-un bizar dans tribal. Ploaia direcționată de vântul, care era că un dirijor fără baghetă, izbea geamurile și sunetul sacadat al acesteia se asemăna cu o mășinărie industrială uzată.Stăteam sprijinită de perete și priveam universul supărat. O rupere de nori a vărsat către pământ tone întregi de apă din primele secun- de. Îmi imaginăm ritmul picăturilor că pe o poveste neobișnuită. Le insuflețeam pe fiecare și le atribuiam un caracter îndurerat. Ce trist trebuie să fie atunci când se desprind din cerul tulburător pentru că mai apoi să se izbească într-un loc necunoscut, potrivnic și întunecat.Fragment din carte:„Miracolele există numai pentru cei care cred în ele, așa că nu-mi rămăsese decât să cred și eu în unul; în cel al supraviețuirii. Am simțit cum o forță vie mai palpită încă stăruitoare în inima mea, la fel că flacaruia unei mici lumânări ce nu se lasă stinsă de vijelia unui vânt aspru. Răbdăm, îndurăm, zi după zi, în așteptarea unei șalvari miracu- loase. Doar momentele cumplite apropie omul de Dumnezeu. Dacă îmi îngăduise acel vis minunat în care mi-am revăzut familia, poate că îmi va dărui și eliberarea și mijlocul prin care să mă pot întoarce la ea. Apoi, am auzit ușa descuindu-se încet, parcă cu teamă, și doi pași ușori că de copil apropiindu-se de mine. O atingere, ce mi s-a părut un moment ireală, m-a făcut să mă dezmeticesc din starea de reverie în care alunecasem. O compresă rece mi-a fost așezată pe frunte, iar o mâna delicată îmi ținea încheietura dreapta măsurându-mi parcă pulsul. Foarte aproape de mine am văzut formă unei fete mici ce mă privea cu intensitate. Fiind frământată de tot felul de presimțiri, nu mi-am permis să am încredere în chipul acela că de copil care se aple- că asupra mea cu o expresie de compătimire nemărginită. Credeam că propria mea minte mă păcălește din nou într-un mod atât de mi- selesc, de-mi permite să cred în niște iluzii atât de ademenitoare și de înșelătoare. Poate chiar asta și era; o iluzie. Dar totuși... mâna ei părea atât de caldă și de vie... După atâtea zile de chin, cineva binevoise să vadă dacă nu cumva murisem. Răceală compresei îmi făcea bine și mă liniștea. Vizitatorul meu aștepta într-o stare de incertitudine. Era atât de liniște, încât începusem să cred că tot ce mi se întâmplă e pură fantezie. Și apoi... de ce să nu mă abandonez acelei plăceri de a ști că cineva îmi poartă de grijă? Că însemn ceva? Nu ar trebui că fiecare dintre noi să ne valorizăm, să ne simțim prețioși, să știm că suntem importanți pentru cineva, că ocupăm o bucățică din sufletul celuilalt? Nu asta înseamnă până la urmă umanitatea? Să iubim și să ne lăsăm iubiți? Da”..

Compania unor copii te schimbă numaidecât. Ei sunt niște convertoare de energii care te fac să iubești viață, lucrurile simple, mărunte și dătătoare de bucurii. Ei m-au ajutat să-mi curat mintea de toate amintirile vicioase care mă mai urmăreau uneori. Privindu-mi frați cum cresc și cum se deschid că florile sub atingerea miraculoasă a noului nostru soare, mi-am zis că nimic rău nu mi se mai poate întâmplă vreodată. Începusem să mă înzdrăvenesc și mă simțeam bine și la adăpost. Simțeam că am ajuns acasă, în sfârșit. Știam că voi fi fericită în acel loc și nu altundeva. Deși pericolul încă mai era pe urmele mele, nu voiam să dau satisfacție sentimentului de teamă, care mă mai încerca din când în când. Având experiență atâtor răsturnări de situații, de schimbări de destine, de mentalități și de principii, eram îndreptățită să cred că viață noastră s-ar putea schimbă din nou și asta nu datorită nouă, ci datorită acestei soarte care guvernează și cel mai mic amănunt, fără să ne dăm întotdeauna seama de asta. Mai aveam momente când simțeam că cineva mă urmărește, că merge după fiecare pas al meu și îmi cercetează fiecare mișcare, însă rațiunea respingea cu o vitalitate nouă toate aceste gânduri involuntare.Fragment din carte:„Câte astfel de experiențe trebuie să aibă un om, că să se simtă dezgustat și îndestulat de tot ce înseamnă acest cuvânt? Începusem să-i cunosc toți angajațîi, toate holurile, toate anexele, toate procedurile. Dacă aș fi fost nevoită să scriu un articol despre sistemul medical și practicile din interiorul lui, aș fi putut-o face cu ușurință, căci vocabularul meu era ticsit de termeni doctoricesti. Mă aflăm aici de câteva zeci de ore că o statuie a groazei și a durerii, înlemnită de cele mai cumplite temeri.I-am luat mâna slabă cu degetele albe și subțiri și i-am strâns-o, încercând parcă să-l trezesc. L-am strigat, însă strigătul meu a fost mai mult că o șoaptă. Chipul lui adormit într-un vis care nu se mai termină, arată angelic. L-am privit cu o durere care era din ce în ce mai copleșitoare și am mai încercat o dată:David…Nicio mișcare, nicio tresărire, nicio reacție. Îmi simțeam lacrimile apropiindu-se cu puterea unui torent de toamna. Reci, triste, disperate și lipsite de speranță. Treceam deja prin a patra zi de chemări zadarnice și rugăciuni înălțate către cer. David părea că nu dorește să-și mai revină vreodată. Expresia de pe chipul lui liniștit îmi dădea sentimentul că va renunta să lupte, că aveam să-l pierd și pe el. Nu mă putea părăși. Soarta mi s-a părut iar nedreaptă. Avea să fie vreodată, așa cum mi-aș fi dorit? Avea să aștearnă înaintea pașilor mei și a celor pe care îi iubesc o cale mai ușor de străbătut? Mi-am ridicat față și cu tot pesimismul mi-am răspuns că nu. Raze strălucitoare de soare lipsite anume de efectul binefăcător, pătrundeau agale pe fereastra salonului. Am studiat o clipă jocul lor prin aerul pustiu. Acele particule de aur topit se lăsau purtate de undă de vânt care le însoțea că un companion de nelipsit.”..