Autorul surprinde cum anume, prin Kierkegaard, se contureaza inchiderea unui amplu ciclu, in acelasi timp istoric si tematic, marcat prin punerea in oglinda a inceputului destinal al melancoliei – survenit prin tragedia greaca – cu sfarsitul acesteia, marcat si el de suprimarea si conservarea posibilitatilor pe care melancolia moderna – mai ales cea romantica – le ofera prin functia sublimatoare a propriului ei vid. In acest sens, Kierkegaard reprezinta un moment de cotitura, desi nu spre „altceva”, spre un „nou sens”, de pilda. El opereaza o deschidere spre Clipa – cea singulara – care se temporalizeaza, la randu-i, in calitate de „pura” clipa, goala de determinatii. O dubla deschidere devine astfel posibila, o deschidere survenita in chiar deschiderea initiala. Nu e vorba despre un sfarsit melancolic al timpului, ci de un fel de timp al sfarsitului, melancolic. - Virgil Ciomos
Melancolia la Kierkegaard nu implica o „vampirizare” introiectiva a lumii, ci o autoexcludere a unicului – den Enkelte – care se distinge de individul romantic modern(ist) prin intrepiditatea alegerii de sine si angajarea sa asumata ca exceptie fata de raul multimii, cel secular si al secolului. Metamorfoza salturilor si dinamica stadiilor existentiale sunt sub priza vertijului melancolic deoarece interioritatea este deja melancolica, mai mult, melancolia constituie identitatea sa; interioritatea se reconstituie in stadiile existentiale tocmai pentru ca este deja divizata, purtatoare de rana, de unde rezulta ca fiecare individ este deja melancolic, adica totodata „daruit” si responsabil de propria-i trauma: vinovat/nevinovat pe fondul unei melancolii „atmosferice”, al pacatului instar omnium care survine la nivel existential prin angoasa si prin disperare. - Flaviu Campean
