Visul, introdus în roman ca element fantastic, irațional, abandonarea identității personajului narator ca una incertă, enigmatică, copilăria versus adolescenţă, prima văzută ca un spaţiu protector, din care se decupează definiţia fericirii („Fericirea este galopul necontenit al vieţii.“), a doua un univers angoasant, în care obsesia singurătăţii se instalează definitiv şi cu efecte ucigătoare, toate sunt temele sfâșietoare ale acestei cărți.
Într-o dimineață funebră, tânăra Arabelle pleacă să identifice cadavrul iubitului său sinucigaș, Jasper, pătrunzând astfel în universul dezolant al spitalului, spațiu ce găzduiește nu numai ravagiile provocate de boală, dar mai ales tristețea ultimă, moartea. Întâlnirea cu mama iubitului său și apoi înmormântarea provoacă în sufletul Arabellei o cascadă de trăiri ce frâng mai întâi percepția acesteia asupra realității, iar apoi însăși existența ei. Drama lui Jasper se lasă descifrată în continuare ca o succesiune de întâmplări nefaste, dispariția tatălui său fiind elementul declanșator al psihozei din care s-a putut elibera doar plecând înspre nicăieri și oriunde.
