„Domnul Dunăreanu privește înapoi către viaţa sa și analizează, pe rând, orașul în care s-a născut, cu grădină publică, legătura cu soţia lui Zenaida, călătoriile pe care le-a făcut peste tot în lume, și relaţia cu efemerul, aceasta din urmă cel mai greu de pătruns. „Viaţa a fost un maldăr de întâmplări. Ce le-a determinat? Succesiunea lor din ce derivă?
Îngrămădirea de fapte, alcătuind existenţa unui om, e expresia unui program? Sau a întâmplării? Totul se produce în virtutea unor determinări intrinseci naturii noastre? În virtutea procesului biologic de creștere și descreștere? Toate etapele de vârstă impun ceva.
Copilăria: gângăveală, mersul de-a bușilea, învăţarea limbajului, supunerea voinţei părinţilor, voinţei dascălilor, învăţatul citirii și scrierii, tot felul de «știinţe»... La rândul lor, adolescenţa, tinereţea: complexul senzorial, care direcţionează încolo și încoace, revolta împotriva disciplinei, exersarea unei linii fundamentale a mecanismului social, aceea de persoană civică. Cine nu știe ce determinări aduce maturitatea: răspunderile familiale, creșterea copiilor, exercitarea profesiunii, câștigarea existenţei... Cum a fost generat mormanul de întâmplări ce au constituit viaţa sa? Ca expresie a voinţei proprii, a unui ţel conștient, urmărit cu osârdie și severitate?
Unde ești tu, cel genuin, în toate acestea? Unde e în ele voinţa ta lucidă, cu bătaie lungă?” (Dumitru Popescu, Cătând în urmă, istovit, spre omul poliedric)
