Dinu Săraru

Romanul Clipa, reeditat la RAO cu ocazia implinirii a 75 de ani de la nasterea scriitorului Dinu Sararu, a aparut initial in 1976 si s-a bucurat de un remarcabil succes de public si de critica. Roman politic prin excelenta, remarcabil la vremea respectiva prin actualitate si cutezanta (este primul roman din literatura romana care descrie, bunaoara, lagarele de munca pentru reeducarea comunista), Clipa depaseste mediul rural (reprezentat de personajul Naita Lucean) din precedentul Niste tarani, si, prin activistul Dumitru Dumitru (prim-secretar de raion si apoi de judet) si inginerul Tudor Cernat (director la un grup industrial), patrunde in mediul urban, propunind o confruntare ideologica si de metoda intre vechea si noua garda a activistilor de partid comunist (cei educati la scoala stalinista a lui Dej si cei care promoveaza dezghetul ceausist. In acest context, cartea poate fi citita de tinara generatie si ca o marturie de constiinta si ca o pagina de istorie contemporana. Naratiunea este complexa, desfasurindu-se pe mai multe planuri spatiale si doua temporale, ce acopera inceputul anilor 1970 (cind se desfasoara filonul principal al intrigii) si jumatatea anilor 1950 (rememorati prin flash-uri). Procedeul este cinematografic, scrierea, plina de nerv, taietura de montaj este facuta cu mina sigura, romanul captivind prin fluiditatea stilului, in ciuda unei marcate oralitati. Intr-o scurta nota adaugata prezentei editii, autorul face precizarea ca nu s-a simtit dator sa schimbe nici o virgula fata de editia princeps...

”Corrida” este inspirată de farmecul insolenței juvenile și de curajul de a provoca, și sfida, și înfrunta moartea, neînfricat și nebun, ale unui toreador, incurabil adolescent, pe care îl văd intrat foarte curând în legendă, alături de Antonio Ordóñez și Luis Miguel Dominguin, eroii lui Hemingway. Altfel, povestea rămâne poveste de la un capăt la altul al ei, așa cum am visat-o eu, însoțită de regretul de a nu fi ajuns cronicar al spectacolului Corrida.” (Dinu Săraru)..

„Cartea aceasta e de un tip deosebit, e o lungă suită de convorbiri cu afirmaţii deseori tulburătoare despre natura complexă, contradictorie, versatilă a relaţiilor interpersonale, realitate umană care s-a impus de-a lungul a peste jumătate de secol (...) Ce vreau şi cred că pot să apăr aici şi acum sunt oamenii cărora le suntem datori că ne-au fost şi încă ne sunt contemporani, oameni graţie cărora trecerea noastră nu a fost întotdeauna silnică sau plictisitoare... Dinu Săraru e un astfel de creator, dotat nu numai cu un excepţional har literar, care ne surprinde cu fiecare carte semnată, sau un excelent manager de teatru, ci şi o personalitate incitantă, incomodă multora, chiar sieşi, sau familiei, dar, mai ales, mediocrităţilor (...).” (Vartan Arachelian)„Dinu Săraru se prezintă pe scena istoriei ca un protagonist. În multe situații a fost Protagonistul, temperând corul,plasându-i unde se cuvenea pe ceilalți actori, atent la direcția impecabilă, dar mai ales la mesaj, pentru că stăpânul său a fost – mai mult chiar decât muzele inspiratoare – publicul. Numai că publicul lui Dinu Săraru a fost și este poporul român, iar clipa sa se confundă cu veșnicia.” (Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române)„Teatrul Mic era exact ca Dinu Săraru atunci şi aşa cum e el de când se ştie. Un teatru ambiţios, care nu voia să fie niciodată pe locul al doilea.” (D. R. Popescu)..

Inchipuind aceasta carte, am inteles mai mult decat oricand ca viata mea s-a desfasurat intreaga ca un galop fara istov.Astfel, "alergarea" mea, cum a spus Apostolul Pavel, a ajuns aproape de "incheiere", iar ranita de viata mereu mai grea pentru umerii mei, plina amestecat de atatea proiecte impatimitoare si de atatea insangerate impotriviri si caderi si silnicii si nedreptati care m-au obligat si intaratat sa o iau de la inceput, ca si cand as fi fost mereu tanar, aceasta ranita mi-a cerut parca, ea singura, sa o ridic de pe umeri si sa o pun jos, pentru ca macar in clipa din urma sa respir usurat.Cuvios chiar si pentru mine este insa faptul ca si acum ma simt, macar cu gandul, in stare si increzator sa iau totul de la inceput. - Dinu SararuNu exista iertare curata, izbavitoare, iertare a credinciosului crestin decat atunci cand iertarea se petrece despovarata de orice resentiment, de orice umbra a resentimentului, ce ar putea, iesind la lumina din ascunzisul cel mai adanc, sa faca inutila izbavirea presupusa de iertare. - Dinu Sararu..

"Ultimul bal la Şarpele Roşu şi Carnavalul cătuşelor" (roman-pamflet) încheie deja faimoasa Trilogie a Ciocoilor, reluând unele personaje din prima parte, "Ciocoii noi cu bodyguard", şi introducând tipuri noi, dar la fel de iscusit şi savuros desenate."Dinu Săraru este cel mai mare romancier politic, de fapt, cred că este singurul, pentru că atât din anii comunismului, cât şi din anii post-decembrismului, Domnia Sa sesizează, descrie cu o minuţiozitate halucinantă, dar şi cu o răceală de gen Caragiale, lumea înaltă a politicii. Lumea politică din romanele anterioare ale lui Dinu Săraru şi din cele de acum este o lume în care nişte oameni se bat pentru binele lor, încercând să ne convingă că ei se bat pentru binele altora", caracterizează jurnalistul Ion Cristoiu opera maestrului Săraru...

Dinu Sararu revine în atenția publicului cu o poveste-metaforă care confirmă de ce scriitorul a fost supranumit “cel mai mare romancier politic din România”. Ura din ochii vulpii este, așa cum dezvăluie chiar Dinu Sararu în deschiderea cărții, romanul unei mari dezamăgiri. Cartea pornește de la evenimente reale, pe care scriitorul le transfigurează cu bine-cunoscutul sau talent, dându-le noi și noi valențe. Astfel, cititorii au privilegiul de fi martorii experienței trăite de autor puțin înainte și după căderea comunismului, pe vremea când era directorul Teatrului Mic. Povestitor cu har, fin observator al naturii umane și portretist de o mare subtilitate, Dinu Sararu face o incursiune în viață culturală a acelor vremuri și ne îngăduie să fim părtașii unor întâmplări tulburătoare.  Romanul este o meditație asupra condiției artistului, dar și o cutremurătoare poveste despre dragoste, prietenie și trădare.Fragment din carte:„Și Sculptorul, că un dansator chinuit de aglomerarea zecilor, sutelor, miilor de obiecte din jur, se aplecase să-i aștearnă la picioare, că un covor, pledul de culoarea ruginei și noi toți am observat atunci, sunt sigur că noi toți, și în acea secundă, am descoperit și am rămas cuceriți de poezia picioarelor ei, a gleznelor ei, a degetelor mărunte, caligrafiate, a desenului hieratic al tălpilor mici atât de vibrant, de mătăsos, de stins auriu, pus în lumina de ciorapii de mătase care nu existau altfel decât că să sugereze conturul unei adevărate opere de artă. Mai târziu, într-una dintre lucrările lui turnate în bronz, înfățișase o amazoană cu chipul ascuns sub borurile unui sombrero, așezată exact că și când s-ar fi odihnit pe spatele unui cal cu șaua de aur, cu fraie de aur, cu coamă de mătase, cu zabale de aur, că în legendă, că în poveste. Și din tot ansamblul te izbea, te curentă electric, te cucerea, îți pătrundea și-ți rămânea în ochi puritatea cu care Sculptorul sugerase poezia picioarelor ei mici, scăpate din strânsoarea pantofilor aruncați, puteai să crezi, că și acum, de actrița de astăzi, pe care Sculptorul avea să o viseze luni întregi, dar numai luni, în absența modelului care, cu o singură excepție, refuzase să se mai întoarcă vreodată în atelier și cu atât mai puțin pozeze pentru o lucrare. A urmat o seară pentru Sculptor fericită, pentru noi toți ceilalți o seară de basm, una dintre cele mai frumoase din câte se petrec, altfel întotdeauna, după o premieră sau după un spectacol reușit. Pentru toți ceilalți fusese un spectacol reușit, pentru mine, directorul teatrului, și pentru actriță, o premieră care se reducea la scenă apariției Margaretei cu sânul de zăpadă abia ocrotit de fereastră casei din stradă Sadovaia. Pentru Sculptor, descoperirea Vedetei, descoperire care părea să-i fi aruncat în aer toate proiectele, să-i blocheze toată fantezia de care era capabil, să-i cuprindă toată nebunia fanteziei lui de artist dezlănțuit, provocat de imaginea de legendă a unei femei tinere care continuă să graviteze ostentativ parcă în jurul vârstei de 30 de ani, femeia despre care vorbea Balzac într-un roman întreg, celebru de la scrierea lui și până astăzi.”..