Denis de Rougemont

Avem în aceste prime jurnale „non-intime“, cum le numeşte Denis de Rougemont, un autor care se caută pe sine confruntându-se cu lumea de la sfârşitul deceniului trei al secolului trecut. O lume tihnită încă, lipsită de convulsii şi de derapaje, care nu face parcă decât să-l trimită înapoi, spre explorarea propriei interiorităţi, pentru a afla acel glas unic ce-i aparţine numai lui. Jurnalul de faţă este de aceea un discurs de o autenticitate rar întâlnită, care respinge deopotrivă atitudinea căldicică şi excesul în expresie, discurs echilibrat ce-l va caracteriza întotdeauna pe întemeietorul filozofiei personaliste.„Nu mă interesează nici arta de a spune în sine, care este o zicere despre nimic şi căreia mai multe şcoli de retorică îi înnoiesc prin secole exigenţa austeră sau barocă; nici acel mod de a spune fără artă de care oricine s-a crezut capabil, dintotdeauna, pe motiv că a trăit. Dacă ar trebui cu orice preţ să aleg, probabil aş opta – împins de o nevoie inconştientă de a supracompensa – pentru povestire. Pentru Istorie, aşadar.” (Denis de Rougemont)„Gândirea lui Denis de Rougemont este globală, se regăseşte la toate nivelurile, este totală fără a fi totalitară; nu e dogmatică, însă oferă cheile, metodele indispensabile pentru indispensabila gândire personală, fiind capabilă să răspundă problemelor de azi. Filozofia lui Denis de Rougemont ar fi, cu siguranţă, în măsură să le dea occidentalilor forţa intelectuală prin care să reziste la şantajul dogmelor totalitare. Dacă tinerii noştri gânditori, aflaţi într-un impas cogitativ, au nevoie de o direcţie şi de un model de gândire teoretică şi practică, le pot găsi, spre marele lor folos, la acest autor.” (Eugène Ionescu)..

În 1935-1936, Denis de Rougemont acceptă un post de lector de literatură franceză la Frankfurt, nu în ultimul rând din dorința de a fi martor al istoriei, în deplină cunoștință de cauză. Jurnalul său înregistrează pas cu pas semnele unei istorii care a luat-o razna, de la micile și marile lașități cotidiene până la spectacolul înfricoșător al mulțimilor halucinate care urlă pe stadioane numele lui Hitler.„Iată însă că se ridică un vuiet ca de maree, de-afară se aud trompete. Reflectoarele se sting în sală, în timp ce pe tavan se aprind săgeți luminoase îndreptate către o ușă aflată la nivelul primei galerii. O lumină de reflector dezvăluie în prag un bărbat scund, îmbrăcat în brun, cu capul gol, cu un zâmbet extatic. Patruzeci de mii de oameni, patruzeci de mii de brațe s-au ridicat ca unul singur. Bărbatul înaintează foarte încet, salutând cu un gest molcom, episcopal, în asurzitoare urlete ritmate: heil! (În scurtă vreme nu mai aud decât urletele răgușite ale vecinilor mei pe un fond de furtună și de răpăieli înăbușite.) Înaintează pas cu pas, primește omagiul, de-a lungul pasarelei ce duce la tribună. Timp de șase minute, foarte mult. Nimeni nu-și poate da seama că țin mâinile în buzunar: stau toți drepți, nemișcați, și urlă în același ritm, cu ochii țintă pe acel punct luminos, acel chip cu zâmbetul extatic, iar lacrimile curg pe fețe, în întuneric.” (Denis de Rougemont)Fotografia de pe coperta 1: Denis de Rougemont, 1946Pe coperta 4: Deschiderea primei părți a autostrăzii Frankfurt/Main–Darmstadt de către Hitler, 1935..

În ultima parte a Jurnalului unei epoci, Denis de Rougemont este un adevărat „spectator angajat“ al conflagraţiei mondiale. Mobilizat mai întâi în armata elveţiană în timpul aşa-numitului „război ciudat“, conspirând împotriva guvernului din ţara cantoanelor, el este invitat să ţină conferinţe în Statele Unite ale Americii, unde rămâne în exil până la încheierea războiului. Exilul îi prilejuieşte autorului cunoaşterea culturii americane şi a Americii profunde, un periplu argentinian plin de farmec exotic, precum şi întâlniri semnificative cu emigraţia franceză, din rândul căreia se detaşează André Breton, Marcel Duchamp sau Antoine de Saint-Exupéry. Observaţiile sale, mereu pătrunzătoare, dezvăluie aceeaşi conştiinţă vie, aceeaşi verticalitate dovedită cu nenumărate prilejuri şi aceeaşi dragoste neclintită pentru Europa, pentru proiectul de unificare a ei, căruia i se va dedica în anii postbelici.„Gândirea lui Denis de Rougemont este globală, se regăseşte la toate nivelurile, este totală fără a fi totalitară; nu e dogmatică, însă oferă cheile, metodele indispensabile pentru indispensabila gândire personală, fiind capabilă să răspundă problemelor de azi. Filozofia lui Denis de Rougemont ar fi, cu siguranţă, în măsură să le dea occidentalilor forţa intelectuală prin care să reziste la şantajul dogmelor totalitare. Dacă tinerii noştri gânditori, aflaţi într-un impas cogitativ, au nevoie de o direcţie şi de un model de gândire teoretică şi practică, le pot găsi, spre marele lor folos, la acest autor.“ (Eugène IONESCO)..