Ceea ce a debutat ca o „poveste de succes“ a destalinizării a continuat printr-un șir nesfârșit de diversiuni al căror singur adevăr a fost luarea în stăpânire a țării și a oamenilor ei de către familia Ceaușescu. Propulsarea Elenei Ceaușescu la vârful partidului și al statului, deși aparent a fost inspirată din mișcarea generală de emancipare politică a femeilor, a fost și ea o altă diversiune, care a adăugat tragicului comunism românesc o notă suplimentară de absurd. Spre deosebire de celelalte diversiuni, cum era cea a rusofobiei sau cea a independenței, pe care Ceaușescu le putea întrebuința după bunul-plac în funcție de moment, diversiunea Elena Ceaușescu s-a dovedit a fi cea mai solidă, punându-și cu adevărat amprenta asupra regimului, ba chiar asupra perioadei care i-a urmat. Contrar mantrelor propagandei oficiale, Elena Ceaușescu a fost o autentică adversară a femeilor. Nici una dintre inițiativele sale nu a urmărit îmbunătățirea reală a situației femeilor.Prezența Elenei Ceaușescu la vârful țării, considerată de propagandă simbol al emancipării femeii în România socialistă, nu a atenuat, ba chiar a acutizat, perspectiva birocratică și atitudinea represivă a regimului față de maternitate și natalitate. Documentele oficiale nu au păstrat nici o urmă a unei intervenții sau propuneri făcute de Elena Ceaușescu în care să fi cerut îmbunătățirea situației femeii-muncitoare, femeii-intelectual, nici măcar a femeii-mamă. Dimpotrivă, ea a cerut întotdeauna economii la sânge, făcându-se că nu observă evoluțiile îngrijorătoare din domeniul sănătății publice. Elena Ceaușescu nu a fost simbolul emancipării economice sau politice a femeii din România, fie ea și comunistă, ci doar dovada supremă a deciziei conștiente a lui Nicolae Ceaușescu de a transforma țara într-o dictatură stalinistă bazată pe ideea de clan...

Transformarea în sistem a mariajului dintre politică și știință are în România un an de naștere: 1970. Este anul formării la inițiativa lui Ceaușescu a Academiei de Științe Sociale și Politice. Contrar aparenței de ordine cazonă pe care regimul căuta să o degaje, România ceaușistă, ca și Germania lui Hitler, era un stat dezorganizat. În absența unei viziuni complexe de funcționare a noului tip de stat imaginat de Ceaușescu, dar și ca urmare a concentrării totale a puterii în mâinile acestuia, coridoarele puterii erau scena unor lupte acerbe între diversele aripi ale nomenclaturii. Știința de partid nu a făcut excepție. Policentrismul academic – existența mai multor instituții cu atribuții asemănătoare, unele create de Ceaușescu (ASSP, Institutul de Studii Social-Politice al CC al PCR, Academia Ștefan Gheorghiu) –, fenomen tipic unui stat care funcționa în baza „indicațiilor“ liderului, nu ascundea o deosebire fundamentală de vederi între actorii săi. Simbioza dintre activistul de partid și omul de știință reușise. În numai câțiva ani de la începutul reformelor ceaușiste, nomenclatura de partid s-a umplut de academicieni și de profesori universitari cu specializări incerte și competențe neverificate în afara forurilor de partid. Sistemul avea la bază colaborarea dintre intelectualii afirmați în „epoca Ceaușescu“ și „constructorii“ acesteia. Primii confereau celei de-a doua categorii credibilitate științifică, în schimb, decidenții ceaușismului le facilitau accesul extraordinar la resurse și înaintarea în ierarhiile instituționale. Parazitarea reciprocă era justificată printr-o gamă foarte largă de pretexte, de la frică la simpla dorință de a parveni.Cosmin Popa este cercetător în cadrul Institutului de Istorie Nicolae Iorga al Academiei Române, specializat în istoria URSS/ Rusiei și istoria Europei Centrale și de Sud-Est, perioada comunistă și contemporană. Și-a făcut studiile universitare la București și Moscova. Doctor în istorie al Universității București din 2007, cu studii postdoctorale între 2011 și 2013. A lucrat în mass-media ca documentarist, reporter, șef de departament și manager la Mediafax, Adevărul și NewsIn. Este membru al Comisiei Mixte a Istoricilor din România și Federația Rusă, membru al Comisiei româno-ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului României, depus la Moscova în timpul Primului Război Mondial, împuternicit pentru Programul Centenar al Academiei Române...

Transformarea în sistem a mariajului dintre politică și știință are în România un an de naștere: 1970. Este anul formării la inițiativa lui Ceaușescu a Academiei de Științe Sociale și Politice. În absența unei viziuni complexe de funcționare a noului tip de stat imaginat de Ceaușescu, dar și ca urmare a concentrării totale a puterii în mâinile acestuia, coridoarele puterii erau scena unor lupte acerbe între diversele aripi ale nomenclaturii. Știința de partid nu a făcut excepție. Policentrismul academic – existența mai multor instituții cu atribuții asemănătoare, unele create de Ceaușescu (ASSP, Institutul de Studii Social-Politice al CC al PCR, Academia Ștefan Gheorghiu) –, fenomen tipic unui stat care funcționa în baza „indicațiilor“ liderului, nu ascundea o deosebire fundamentală de vederi între actorii săi. Simbioza dintre activistul de partid și omul de știință reușise. În numai câțiva ani de la începutul reformelor ceaușiste, nomenclatura de partid s-a umplut de academicieni și de profesori universitari cu specializări incerte și competențe neverificate în afara forurilor de partid...