Constantin Noica

Nimeni nu a trait, la noi, idealul culturii cu intensitatea cu care l-a trait Noica. Tot ce cadea in afara relatiilor culturale ramanea, pentru el, in nefiinta. Cum ar fi aratat Romania daca, dupa douazeci de ani de tacere, Noica nu ar fi reaparut in cultura romana? Care ar fi fost consecintele acestei absente? Si cine poate masura consecintele existentei lui Noica pentru generatia care facea in anii '70 primii pasi pe scena publica a culturii? Intorcandu-ma acum asupra Scolii de la Paltinis, mi-am pus intrebarea daca in istoria culturii europene a existat un fenomen analog. Eu unul nu l-am gasit. N-am regasit nicaieri acest scenariu de taina al unei iubiri spirituale care sa te-ndemne la un salt peste conditia ta de simplu muritor. N-am regasit nicaieri un maestru care s-a intitulat antrenor cultural si care nu-si propunea decat sa te-nvete cum sa-ti dai sufletul, cum sa mori in beneficiul celuilalt, invatandu-te ca istoria culturii este tocmai povestea felului in care se da sufletul cu adevarat intru dobandirea unei vieti mai inalte. - Gabriel Liiceanu  Dupa moartea lui Noica, un tanar fizician ne-a transmis un mesaj celor cativa care i-am fost in preajma, din partea unei generatii pe care el o numea generatia orfanilor. Exista o categorie de tineri care, dupa disparitia lui Noica, se simt loviti in nevoia lor de tutela formativa, de paternitate spirituala. Tanarul fizician sugera ca, de-acum incolo, ei au nevoie in mult mai mare masura de legenda Noica decat de o exegeza academica. Legenda Noica are prestigiul constructiei, al efortului constant, cu adancuri spectaculoase, dar cu suprafete line si, in chip miraculos, accesibile. Legenda Noica e blanda. Ea creeaza raspunderi, obliga la imitatie si o ingaduie. Cu alte cuvinte, este un model, un exemplu de urmat, o cale posibila. Invita la perpetuitate, la reiterarea performantei sau macar la asigurarea continuitatii ei. In spatiul romanesc de astazi, s-ar putea sa avem nevoie de asemenea legende mai mult decat oricand. - Andrei Plesu  Un daimon trebuie sa-l fi facut pe Noica sa-si exercite vraja asupra unui alt rand de tineri dupa iesirea din inchisoare; si sa treaca peste un avertisment precum cel al lui Alexandru Dragomir: Dinule, Dinule, vezi sa nu-i bagi si p-astia la zdup cum i-ai bagat si pe ceilalti! Pentru ca stia ca, a la longue, actiunea sa nu poate fi decat buna, oricare ar fi riscurile; ciclul devenirii intru devenire trebuie rupt, pentru a avea o sansa de a iesi din statistica. - Grigore Vida..

„Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ţi amintești de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată. Căci orice cuvânt este o uitare și în aproape oricare s-au îngropat înţelesuri de care nu mai știi. Cum altfel am putea da folosinţă vie cuvintelor? Dar dacă în orice cuvânt există o parte de uitare, este totuși vorba de uitarea noastră și ea devine propria-ne amintire. Iar acesta e actul de cultură: să înveţi noutatea ca și cum s-ar ivi din tine. Am vroit să pătrundem în «uitarea» românească. Ce stă sub ea poate fi bun, dar trebuie făcut cu adevărat bun, trebuie răsbunat.“ — CONSTANTIN NOICA..

Studiul despre Kant din 1943 al lui Noica este reeditat acum pentru prima oară, şi astfel seria de autor publicată la Humanitas devine completă. Noica nu se mărgineşte la interpretarea primei Introduceri ‒ căreia îi dă şi o traducere ‒ la Critica judecării, ci face analiza întregului sistem critic kantian, ale cărui trepte sunt Critica rațiunii pure, Critica rațiunii practice și Critica judecării. Cititorul care vrea să-l înţeleagă pe Kant are în această carte cea mai bună introducere în filozofia sa, scrisă cu simplitatea şi farmecul caracteristice lui Noica.„În sistemul kantian stăruie o criză pentru că în dreptul puterii de judecată se înscrie un gol, pe care gândirea lui Kant nu va putea niciodată să-l închidă. De ce nu-l închide? Pentru că puterea de judecată n-are doctrină. Şi de ce n-are doctrină? Pentru că nu atinge legea. Dar de ce nu atinge legea? Pentru că nu e îngrădită.Pentru întâia dată că întâlneşte, sub o formă oricât de palidă, neîngrăditul, gândirea lui Kant îşi pierde echilibrul. Ea n-avea dimensiunile vieţii spiritului, adică ale infinităţii. Le avea pe cele ale mărginirii. Şi de aceea a fost posibilă filozofia şi după Kant.” (Constantin Noica)..

„Ne-am obişnuit să spunem că Eminescu este un geniu. Cu aceasta nu spunem nimic chibzuit şi spunem în schimb două lucruri proaste: că Eminescu este, în fond, dincolo de orice explicaţie; că noi, oamenii de rând, suntem în definitiv dincolo de orice răspundere. Înainte însă de a socoti un creator geniu, este bine să vezi ce anume a făcut el spre a fi unul sau ca să-şi slujească geniul. Şi, înainte de a te scuza că tu nu eşti un geniu – sau alteori de a da vina pe împrejurări că n-au favorizat genialitatea ta ascunsă –, este bine să vezi care-ţi sunt răspunderile, în spiritualitatea şi chiar în animalitatea omului de cultură din tine. În amândouă privinţele, caietele lui Eminescu sunt o binecuvântare. Cu un câştig în plus: acela de a demitiza pe Eminescu.“ — CONSTANTIN NOICA..

Idei ale timpului nostru reprezintă un serial de opt episoade publicat de Constantin Noica în România literară între 11 februarie și 8 iulie 1971.„E greu să declami, astăzi, ca stoicii, moraliştii francezi sau exasperaţii contemporani. Trebuie să faci pace; nu trei păci poate, ci pacea. Ideile timpului nostru – de care vom încerca să vorbim – sunt idei care fac treabă tocmai în natura, cultura şi tehnica de care ne îngrijorăm. Şi ce e frumos cu unele idei ale timpului nostru – poate cele mai rodnice – este că nu sunt grandioase şi declamatorii, ca ale pathosului războinic, ci idei discrete şi naive, ţinând de frageda fire a lucrurilor abia născute. E păcat de toate sufletele superior chinuite, nu atât pentru că insultă Viaţa şi alte lucruri mari – căci plătesc pentru asta –, cât pentru că jignesc câteva făpturi mici şi bune.“ — CONSTANTIN NOICACONSTANTIN NOICA (Vităneşti-Teleorman, 12/25 iulie 1909 – Sibiu, 4 decembrie 1987). A debutat în revista Vlăstarul, în 1927, ca elev al liceului bucureştean „Spiru Haret“. A urmat Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti (1928-1931), absolvită cu teza de licenţă Problema lucrului în sine la Kant. A fost bibliotecar la Seminarul de Istorie a Filozofiei şi membru al Asociaţiei „Criterion“ (1932-1934). După efectuarea unor studii de specializare în Franţa (1938-1939), şi-a susţinut în Bucureşti doctoratul în filozofie cu teza Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou, publicată în 1940. A fost referent pentru filozofie în cadrul Institutului Româno-German din Berlin (1941-1944). Concomitent, a editat, împreună cu C. Floru şi M. Vulcănescu, patru din cursurile universitare ale lui Nae Ionescu şi anuarul Isvoare de filosofie (1942-1943). A avut domiciliu forţat la Câmpulung-Muscel (1949-1958) şi a fost deţinut politic (1958-1964). A lucrat ca cercetător la Centrul de logică al Academiei Române (1965-1975). Ultimii 12 ani i-a petrecut la Păltiniş, fiind înmormântat la schitul din apropiere...

„Expresia amicus Plato… e a lui Platon însuși înainte de-a fi a detractorului lui Platon. Niciodată nu ești în tihnă cu Platon. Gândirea lui riscă. Întreg efortul dialectic înseamnă consimţire la risc. Iar de fiecare dată totul poate cădea. Consimţi la această aventură? Ești apt să-l înţelegi pe Platon.Dacă nu, te poţi mulţumi cu adevărurile școlii.Platonismul întreg, și cu el doctrina lui Socrate, ar reprezenta o mare platitudine dacă s-ar reduce la a spune: trebuie să știm «exact» despre ce vorbim. Socrate și Platon n-ar fi fascinat cultura veacurilor dacă ar fi adus simpla exigenţă de exactitate în discursurile noastre. Dincolo de cunoștinţele exacte ne mai trebuie o știinţă: e știinţa Ideilor.“ – CONSTANTIN NOICA„Volumul de faţă reunește toate textele lui Noica despre Platon publicate în perioada de după război. În timp ce Descartes, Kant și, în final, Hegel au fost ca niște trepte pentru Noica, de Platon nu s-a despărţit niciodată. Neîndoielnic, pe Noica îl atrăgea faptul că gândirea lui Platon se pune mereu pe sine la încercare, dar, mai mult decât atât, ceea ce trebuie că îl făcea să revină mereu la filozoful antic era meditaţia pe care o găsea la acesta asupra relaţiei dintre real și ideal; căci marea temă a filozofiei lui Noica ar putea fi considerată felul în care «realul se împletește cu idealul». Noica repetă cu fiecare prilej că Ideea platonică nu este supra-instituită realului, dublându-l pe acesta, că nu este «transcendentă», așadar, ci mai degrabă «transcendentală», întemeietoare a realului. Deși admite că Platon încurajează prea des evaziunea din real, totuși lumea Ideilor «nu e în ceruri», ci «Ideile se întorc asupra realului, se împlântă în el, absorbite parcă. Ideile sunt setea realului». Potrivit lui Noica, la esenţă se ajunge întotdeauna răsfrângând realul asupra lui însuși, iar Ideea este o ridicare spre esenţial, dobândind arheul lucrurilor.“ – GRIGORE VIDA..

A ține un „jurnal de idei“ a fost preocuparea constantă a lui Noica începând din 1939, anul primelor notații pentru viitorul Jurnal filozofic, publicat în 1944. Știm că până în 1958 umpluse nouă caiete cu însemnări și reflecții, caiete care s-au pierdut. În anii de detenție politică (1959–1964), Noica, desigur, n-a mai făcut însemnări. După moartea lui (1987), s-au găsit, pe lângă un caiet din 1958 abia început, șase caiete și agende acoperind perioada 1965–1987. Ele au fost descifrate și publicate sub titlul Jurnal de idei în 1990. Volumul de față reia cu minime modificări acea ediție.Notațiile Jurnalului – acumulări de atelier în vederea unor viitoare cărți, încercări succesive de definire și nuanțare a ideilor filozofice proprii, cugetări, aforisme, comentarii de lectură, însemnări autobiografice – dau simultan o impresie de policromie și coerență. Autorul își alimentează și verifică ideile-obsesie recurgând la cele mai diverse discipline, de la matematică și logică până la științele naturii, teologie sau arte, dar în desfășurarea aceasta speculativă există o perfectă armonie internă.Jurnalul de idei este cea mai bună introducere în gândirea lui Noica, în sistemul său filozofic și chiar în Weltanschauung-ul și psihologia sa...

A tine un jurnal de idei a fost preocuparea constanta a lui Noica incepand din 1939, anul primelor notatii pentru viitorul Jurnal filozofic, publicat in 1944. Stim ca pana in 1958 umpluse noua caiete cu insemnari si reflectii, caiete care s-au pierdut. In anii de detentie politica (1959–1964), Noica, desigur, n-a mai facut insemnari. Dupa moartea lui (1987), s-au gasit, pe langa un caiet din 1958 abia inceput, sase caiete si agende acoperind perioada 1965-1987. Ele au fost descifrate si publicate sub titlul Jurnal de idei in 1990. Volumul de fata reia cu minime modificari acea editie. Notatiile Jurnalului - acumulari de atelier in vederea unor viitoare carti, incercari succesive de definire si nuantare a ideilor filozofice proprii, cugetari, aforisme, comentarii de lectura, insemnari autobiografice - dau simultan o impresie de policromie si coerenta. Autorul isi alimenteaza si verifica ideile-obsesie recurgand la cele mai diverse discipline, de la matematica si logica pana la stiintele naturii, teologie sau arte, dar in desfasurarea aceasta speculativa exista o perfecta armonie interna. Jurnalul de idei este cea mai buna introducere in gandirea lui Noica, in sistemul sau filozofic si chiar in Weltanschauung-ul si psihologia sa...

Volumul de față reproduce serialul de articole ale lui Noica Jurnal de idei, tipărit în revista Cronica din Iaşi între 2 septembrie 1977 şi 2 aprilie 1982.„Dacă viaţa nu este un crescendo, atunci ea rămâne o simplă chestiune de biologie. Ce splendidă este îmbătrânirea – nu bătrâneţea propriu-zisă, dacă ea trebuie să însemne decrepitudine –, cu ceasul acela când pornirile secundare ale vieţii se strâng, una câte una, şi rămâne esenţialul fiinţei tale; când înţelegi că totul a tins către punctul acesta de acumulare a vieţii, în care se condensează şi precipită întreaga existenţă!... Fiecare om se află într-o formă de suspensie – şi până la un punct este bine să fie aşa, spre a nu face afirmări de sine lipsite de maturitate. Dar cum să facem, în anii mai tineri, ca, rămânând în suspensie şi pregătire, să nu fim totuşi jumătăţi de oameni? Este aici în joc toată înţelepciunea timpurie, pe când înţelepciunea târzie reprezintă, dimpotrivă, eliberarea forţelor tale creatoare. Cei ce ştiu să îmbătrânească cu plinătate trebuie să fie ca acele «supernove» despre care vorbesc astronomii: să lumineze puternic – şi apoi să se stingă în explozie.“ — CONSTANTIN NOICA..

Din cele peste 1400 de insemnari cuprinse in Jumalul de idei al lui Noica, au fost alese cele mai frumoase: vorbele de intelepciune, fragmentele de filozofie „calda“, marturisirile.Cititorul acestei Carti va deveni poate, pe nestiute, discipolul acelei Scoli pe care Noica o evocase in Jurnalul filozofic din 1944 – o Scoala care sa dea oamenilor nu lectii, ci stari de spirit...

În marea tradiţie a filozofiei, Noica refuză orice lamentaţie asupra soartei culturii europene. El află un sens pentru toate avatarurile suferite de ea timp de mai bine de două milenii – acela, tocmai, de a fi ştiut să integreze toate experienţele şi, mai ales, de a fi ştiut să propună un model care a sfârşit prin a se impune lumii întregi. Descrierea fenomenologică pe care o face acestui model sfârşeşte printr-un racursiu al istoriei continentului nostru, în care fiecare epocă e aşezată sub semnul unei categorii gramaticale...

„Ne-am obişnuit să spunem că Eminescu este un geniu. Cu aceasta nu spunem nimic chibzuit şi spunem în schimb două lucruri proaste: că Eminescu este, în fond, dincolo de orice explicaţie; că noi, oamenii de rând, suntem în definitiv dincolo de orice răspundere. Înainte însă de a socoti un creator geniu, este bine să vezi ce anume a făcut el spre a fi unul sau ca să-şi slujească geniul. Şi, înainte de a te scuza că tu nu eşti un geniu – sau alteori de a da vina pe împrejurări că n-au favorizat genialitatea ta ascunsă –, este bine să vezi care-ţi sunt răspunderile, în spiritualitatea şi chiar în animalitatea omului de cultură din tine. În amândouă privinţele, caietele lui Eminescu sunt o binecuvântare. Cu un câştig în plus: acela de a demitiza pe Eminescu.” (Constantin Noica)..

33 de eseuri „duminicale“ agreabile şi uşor de citit, trecând cu graţie de la subiecte banale, aproape frivole, la teme grave sau dificile; de la o celebră reclamă de şampanie la extazul religios.33 de texte scrise, majoritatea, în anii '38–'40 şi adresate de Noica publicului larg: cu speranţa secretă că-l va atrage, în ziua Duminicii, de partea filozofiei...