Charles Baudelaire

„Ei bine, da, cartea asta mult visată va fi o carte cu năduf... Povestindu-mi educaţia, felul în care mi s-au modelat ideile şi sentimentele, vreau ca neîncetat să se simtă că sunt străin lumii şi idolilor ei. Voi întoarce împotriva întregii Franţe realul meu talent pentru impertinenţă. Am nevoie de răzbunare aşa cum un om obosit are nevoie de o baie.”(CHARLES BAUDELAIRE)„Stăpânit în egală măsură de dorinţa de a se înălţa până la contemplarea «tronurilor şi stăpânirilor» şi de nevoia de a savura licorile grele ale păcatului, rând pe rând şi câteodată simultan, atras şi respins de extreme – dragostea chemând ura şi hrănindu-se cu ea –, omul, pradă acestei crude ambivalenţe afective, sfârşeşte prin a se imobiliza în centrul propriei lui fiinţe, cuprins de un soi de dezgust extatic.” (MARCEL RAYMOND)„O trăsătură fundamentală a lui Baudelaire e disciplina sa spirituală şi calitatea conştiinţei sale artistice. El întruneşte geniul poetic şi inteligenţa critică. Concepţiile despre procesul poetic stau pe aceeaşi treaptă cu poezia însăşi, lăsând-o adeseori în urma lor.” (HUGO FRIEDRICH)„Să fie un dandy: iată modelul uman şi social la care aspiră Baudelaire. Dandy-ul, spune el, trebuie să se preocupe de eleganţa vestimentară, să cultive astfel ideea de frumos în propria-i persoană, să-şi satisfacă pasiunile, să simtă şi să gândească. Contrar însă opiniei curente superficiale, dandysmul nu se reduce la grija pentru gest şi costum, care nu sunt decât simboluri vizibile ale superiorităţii spiritului său. În ce constă atunci semnul acestei «caste trufaşe»? În căutarea originalităţii, în cultul propriului eu, în nevoia de a se delimita faţă de o ambianţă socială şi istorică pe care n-o suportă. Această separare orgolioasă comportă permanenta tensiune a unei ţinute. Chiar suferind, dandy-ul va surâde, ca spartanul sub muşcătura vulpii. Dandysmul apare cumva înrudit cu stoicismul, iar râsul lui este ecoul controlat al unei discipline interioare.” (LILIANA ALEXANDRESCU)..

Un capitol de bază din literatura dedicată "combustibililor" creativităţii - vinul, haşişul și opiul, în cazul de faţă -, volumul lui Baudelaire este în acelaşi timp o impresionantă autobiografie chimică şi un text fundamental de istorie culturală. Perioada decadentă, în care autorul Florilor răului a jucat un rol principal, îşi scoate la iveală obiceiurile, viciile şi practicile ale căror finalitate construieşte astăzi profilul unei epoci literare. Spumoase, rafinate prin detalii atent cartografiate, textele de față fac parte din impetuoasa familie din care se trage, de altfel, şi Thomas de Quincey, cu ale sale confesiuni de opioman...