Gnoză este așadar «cunoașterea» a ceva (a lui Dumnezeu sau a unei proprietăți a lui Dumnezeu), cunoaștere care, odată ce a fost dată, este imediată și absolută, transcendență față de simplă credință (pistis), cunoaștere a Viețîi și a Luminii și care este ea însăși Viață și Lumina – într‑un cuvânt, cunoaștere care este viziune, revelație și har, harismă (charismă), adevăr absolut înțeles printr‑un act mistic sau încredințat de un hieros logos, scriere sacră sau inițiere în misterii. Pe de altă parte, în foarte numeroasele și diferitele manifestări pe care le oferă în istorie și care, în anumite cazuri, au avut posibilitatea să fie independente unele de altele, atitudinea gnostică se dovedește coerentă, unitară și constanța, reprezentând prin această un tip distinct și original de religiozitate. Astfel, Gnoză poate și trebuie să fie considerată drept un fenomen particular, comun diferitelor domenii ale istoriei religiilor și, în acest fel, general. Acesta este felul în care intenționăm să o studiem aici, căutând să descoperim structura care îi definește esență, elementele ce o alcătuiesc și modul în care acestea se articulează unul de celălalt, mecanismele ce o determina, experiențele și exigențele la care răspunde; pe scurt, încercând să o înțelegem atât în ea însăși, cât și prin ea însăși și să pricepem în ce sens speculațiile, temele, miturile și riturile care ii alcătuiesc materia sunt ordonate în vederea unei nevoi de mântuire individuală pe care o traduc și, în ansamblu, o satisfac.
Gnoză nu există în sine, independent de expresiile ei, în afară „gnozelor” și a gnosticilor.
