Cum poate fi ceva, în același timp, și pe o parte a realității, dar și pe partea opusă a aceleiași realități? În matematică există un domeniu care se numește topologie, în care se studiază spații caudate pentru viața de zi cu zi. Cel mai simplu exemplu cunoscut de multă lume este banda lui Möbius, o bandă de hârtie a cărei capete sunt lipite după ce banda este răsucită o dată. O furnică plasată pe bandă, după ce parcurge toată lungimea, ajunge în același punct, dar pe partea opusă.
Să privim realitatea care ne înconjoară, banală, predictibilă, trăită zilnic între casă și slujbă, printre oameni pe care îi vedem în fiecare zi, cu aceleași gesturi, cu aceleași cuvinte schimbate. Și să ne punem problema că această realitate ar avea și o altă parte, în care tot ceea ce este banal devine semnificativ, nimic nu mai este predictibil, iar drumurile și conversațiile noastre zilnice conțin sensuri și mesaje stranii, venite parcă din alte lumi. Prozele Mirelei Puiu, „Valentina”, „Gabriel” și „Apostolii”, reușesc această performanță, grațioasă și teribilă totodată.
