Erin Mitchell

In acel moment, deasupra tuturor spaimelor ei de-o viata, deasupra fricilor ce au dominat-o intreaga ei existenta… peste toate angoasele, framantarile si cosmarurile ei… Peste toate astea prinse a straluci chip de inger… nevinovat si zambitor… sora ei, fata de care sia luat un angajament, atunci, la moartea parintilor… angajamentul de a o creste… de a o proteja si ocroti… de a face orice pentru a-i oferi o viata buna… Apoi, in cateva fractiuni de secunda, revazu, cu ochii mintii, o seara… statea in pat, cu Paige in brate… Si-si aminti o conversatie, prima in urma careia realizase ca, de fapt, sora ei nu mai era de mult o fetita: Oare ce ar trebui sa se-ntample, ca sa te apropii de marginea aia? / Habar n-am… Dar un lucru e sigur; pentru nimic in lume nu as face gestul asta. / Nici daca astfel mi-ai salva mie viata? / Ba da, draga mea. Cred ca asta ar fi singurul lucru pe lume care m-ar putea determina sa ma apropii de blestemata de margine; sa-ti salvez tie viata. Pentru tine, as trece prin foc si para… si m-as arunca de la orice inaltime… Erin ofta din adanc si-si ridica ochii spre cer… un cer nou, necunoscut ei pana atunci: negru si amenintator, acoperit de funinginea provenita de la flacarile ce mistuiau nemiloase, unul dupa altul, etajele din partea inferioara a cladirii. Privi in jur; bitumul care acoperea acoperisul turnului il simtea sub talpi ca fiind tot mai moale… Corzile de otel ce sustineau uriasele antene vibrau continuu, scotand un sunet ce-ti baga groaza in suflet… cladirea insasi tremura din ce in ce mai puternic, ca si cand ar fi incercat sa avertizeze asupra celor ce urmau sa se intample. Fata inchise ochii si inspira adanc… Apoi isi intoarse fata frumoasa spre Patrick- Fitzgeral si, cu lacrimi in ochi, murmura un multumesc… Dupa care, inclestandu-si pumnul pe manerul rosu al parasutei, se apropie fara sovaire de marginea ce-i inspira atata groaza si facu pasul in gol...