Romanul lui Jules Verne, Călătorie spre centrul Pământului (titlul original, francez, Voyage au centre de la Terre), apare pentru întâia dată în format mic în 1864, fiind reeditat în octavo pe 13 mai 1867 (cu două capitole suplimentare).
Pe un algoritm pe care Jules Verne îl creează și care-i asigură specificitatea, povestea se dezvoltă natural, deși întâmplările sunt cu totul extraordinare. După descoperirea unui manuscris vechi cu rune, un savant, nepotul său și ghidul lor întreprind o călătorie spre centrul Pământului, folosind pentru asta un vulcan islandez.
Să scrii un roman SF în 1864 și să rămâi actual și 150 de ani mai târziu sunt probe ale literaturității unui text, iar Călătorie spre centrul Pământului împlinește multiplu această performanță. Stau mărturie numeroasele ecranizări ale cărții, precum și raportarea involuntară a cercetătorilor teritoriilor subterane la lumea imaginată de Jules Verne. Validate sau nu, proiecțiile utopice ale subteranului sunt, la prozatorul francez, destinate aceluiași public ca și la jumătatea secolului al XIX-lea: cel care are, mai presus de trecut, un viitor.
