Mr. Lewis şi-a pregãtit aparatul. Voia sã fotografieze familia chiar în clipa când Johann Moritz semna formularul. Totul trebuia sã fie cât mai autentic. Moritz îi dicta Eleonorei West:
— În 1938, am fost în lagãrul de evrei din România. În 1940, în lagãrul de români din Ungaria. În 1941, în Germania, într-un lagãr de unguri... În 1945, în lagãrul american. Alaltãieri am fost eliberat de la Dachau. Treisprezece ani de lagãr... Am fost optsprezece ore liber. Pe urmã, m-au adus aici.
— Keep smiling! a zis Mr. Lewis.
Obiectivul aparatului de fotografiat era îndreptat pe Johann Moritz şi familia lui. Moritz se gândea la sutele şi miile de kilometri de sârmã ghimpatã pe care îi vãzuse. Şi pe toatã o simţea înfãşuratã în jurul trupului. N-a ridicat capul când a vorbit locotenentul. Nu înţelegea engleza.
— Asta a fost din 1938 şi pânã azi! a terminat Moritz. Lagãr, lagãr, lagãr!
Treisprezece ani numai lagãr!
—Keep smiling! a repetat locotenentul Lewis.
Johnn Moritz a înţeles acum cã lui i se adreseazã şi a întrebat-o pe Nora:
Ce spune americanul?
— A ordonat sã râzi!
