C. Virgil Gheorghiu

Cel mai tradus scriitor român din toate timpurile, Constantin Virgil Gheorghiu (1916‑1992), s‑a născut în Războieni, Neamț. După studii de litere și filosofie la Bu­cu­rești – iar mai apoi de teologie la Heidelberg –, va alege calea exilului, stabilindu‑se, în 1948, în Franța. Răsunătorul său roman Ora 25 este considerat, alături de Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley ori 1984 a lui George Orwell, una dintre cele mai importante cărți ale secolului al XX‑lea.Prin Dracula în Carpați – o carte uluitoare, rămasă în manuscris până astăzi, în care autorul se întrece pe sine ca romancier –, Constantin Virgil Gheorghiu își încununează practic opera de scriitor al exilului românesc, începută în 1949 cu Ora 25.Un irlandez, lucrând la o teză de doctorat despre Dracula pe care urma să o susțină la Universitatea din Chicago, pleacă într‑o călătorie de documentare în Carpați, sperând că cercetările sale vor lămuri multe dintre necunoscutele vampirologiei. În puțină vreme, tihna meleagurilor moldave îi va schimba cursul vieții. O serie de rapoarte ale autorităților din zona Petrodavei, ce semnalează cazuri incredibile de învieri din morți, într‑o nebuloasă a anchetelor cu o mulțime de necunoscute, va conduce însă la relua­rea cercetărilor dintr‑o cu totul altă perspectivă…..

„Erau odată, într‑un vechi castel din Carpați, o frumoasă prințesă și un tânăr soldat cu nume de perlă...” Ar putea fi începutul unui basm, dacă toate acestea nu și‑ar avea obârșia în 1944, atunci când zânele se fac nevăzute de pe pământ, când oamenii ucid și domnește teroarea. Pentru cei doi, paradisul iubirilor copilărești face loc unui univers de fier și de foc. Despărțirea și moartea par a fi partea hărăzită lor. Dumnezeu nu are însă aceleași măsuri pentru timp ca oamenii. Șapte zile pentru El, treizeci de ani pentru cei doi, și începe căutarea... Un mare roman al autorului Orei 25. Rând pe rând, tandru și sălbatic, poetic și halucinant. Tratat în maniera unei anchete polițiste, Dumnezeu nu primește decât duminica este, totodată, o mărturie copleșitoare despre epoca noastră și regimurile totalitare. O carte pasionantă și răscolitoare...

„Memoriile sunt opera mea capitala. Aceasta carte este suma credintei mele, a asprelor mele nevointe, a pasiunilor si tuturor faptelor mele, dupa care voi fi judecat de posteritate, de oameni, iar la Judecata de Apoi, de Dumnezeu.” (Constantin Virgil Gheorghiu)Aceste pagini, in care se regasesc momente luminoase si tragice ale unei vieti exceptionale, sunt printre cele mai captivante si cele mai intense pe care le‑a scris autorul Orei 25. Un mare scriitor, martor al dramelor si marilor tulburari ale veacului nostru, se angajeaza sa reinvie si sa cante o lume disparuta...Cartea descrie copilaria unui poet, tineretea, anii de formare a unui om pana la catastrofa istorica ce va inghiti regatul Romaniei in care s‑a nascut. La fel ca tatal sau si ca stramosii sai, Virgil Gheorghiu trebuia sa ajunga preot. Saracia lucie din copilarie ii va inchide insa portile seminarului. Intra la liceul militar unde, vreme de opt ani, va purta uniforma regelui inainte de a se consacra in intregime poeziei, careia ii va fi credincios ca unei rugaciuni osardnice.Dar acolo, in apropierea frontierei sovietice, lupoaica Istoriei e prezenta cu cortegiul ei de masacre, de teroare, de exterminare, de cadavre inghetate. In curand, atunci cand Virgil Gheorghiu se va casatori cu avocata Ecaterina Burbea – ce va reusi sa obtina achitarea unei tinere din popor, ucigasa a seducatorului sau –, izbucneste al Doilea Razboi Mondial.Este sfarsitul unei lumi, in care regatul Romaniei dispare sub valul Armatei Rosii. Vocatia de scriitor nu este insa oare aceea de a reda viata acestei tari pierdute, a copilariei pe care o reanima aici cu o memorie intacta si cu o sensibilitate de foc?Iata, scris cu pasiune, romanul adevarat al unei existente si marturia unui poet, a unui preot si a unui soldat. A unui om „a carui privire preface colbu‑n aur”...

În Ochiul American, apărut tot la Paris în anul 1972, autorul, acum cu douăzeci și trei de ani mai în vârstă, denunță cu și mai multă acuitate și forță mecanismele și primejdiile universului nostru artificial în plină dezvoltare și pune față în față două lumi diferite și opuse una celeilalte.Ne atrage părintește atenția că explorarea unilaterală a uneia, cea materială, cu tot arsenalul sau de procedee științifice, poate atrage după sine, din ignoranța, dispariția celeilalte, cea misterioasă a simțurilor, lumea spirituală personală intimă și subiectivă și, odată cu ea, dispariția sau anihilarea dezvoltării unor noi organe în starea lor embrionară, pe care omul modern începe să le ignore tot mai mult, asta dacă nu cumva chiar le refuză prezența, de dragul celor artificiale...

 Mr. Lewis şi-a pregãtit aparatul. Voia sã fotografieze familia chiar în clipa când Johann Moritz semna formularul. Totul trebuia sã fie cât mai autentic. Moritz îi dicta Eleonorei West:— În 1938, am fost în lagãrul de evrei din România. În 1940, în lagãrul de români din Ungaria. În 1941, în Germania, într-un lagãr de unguri... În 1945, în lagãrul  american. Alaltãieri am fost eliberat de la Dachau. Treisprezece ani de lagãr... Am fost optsprezece ore liber. Pe urmã, m-au adus aici.— Keep smiling! a zis Mr. Lewis.Obiectivul aparatului de fotografiat era îndreptat pe Johann Moritz şi familia lui. Moritz se gândea la sutele şi miile de kilometri de sârmã ghimpatã pe care îi  vãzuse. Şi pe toatã o simţea înfãşuratã în jurul trupului. N-a ridicat capul când a vorbit  locotenentul. Nu înţelegea engleza.— Asta a fost din 1938 şi pânã azi! a terminat Moritz. Lagãr, lagãr, lagãr! Treisprezece ani numai lagãr!—Keep smiling! a repetat locotenentul Lewis.Johnn Moritz a înţeles acum cã lui i se adreseazã şi a întrebat-o pe Nora:Ce spune americanul?— A ordonat sã râzi!..

„Mă bucur la gîndul că în Franța și în limba franceză, acest frumos roman, acest roman teribil va fi apărut pentru prima dată. Nu mă îndoiesc că va fi tradus în multe alte limbi, altfel ar însemna că situația e într-adevăr disperată. Însă nu e totul. Nu cred că putem găsi o opera mai semnificativă că cea care ne stă înainte, mai revelatoare asupra situației înspăimîntătoare în care omenirea se găsește astăzi. „Pămîntul”, spune unul dintre protagoniști, „a încetat să mai aparțină oamenilor”, mai exact, oamenii par să se fi dezvățat a se comporta ca oamenii. Dar cu aceasta am zis foarte puțin; este vorba nu atît de o învechire sau o uitare, ci de un dresaj monstruos pentru care uitarea nu este decît una dintre consecințe.” (din prefața la ediția franceză din 1949, semnată de Gabriel Marcel)..