Augustin Buzura

„Augustin Buzura nu apare, irumpe în romanul românesc contemporan ca un combatant de forţă. Primul sau roman, "Absenţii", publicat în 1970, produce panică în rândul autoritaţilor vremii ca o neverosimilă explozie de libertate în chiar fortificaţiile fostului regim totalitar. O altă explozie îi răspunde - de popularitate -, de îndată ce cartea ajunge la cititori. La nici un an însă de la turbulenta ei apariţie, în România ceauşistă începe minirevoluţia culturală. Cartea este interzisă, retrasă din librării, sustrasă din bibliotecile publice, topită. De ce era atât de periculoasă? De ce trebuia să fie astfel pedepsită? Si de ce, mai ales, este ea la fel de convingătoare şi de necesară? Pentru că autorul irita Puterea transmiţându-le semenilor săi adevăruri oriunde încă valabile! - despre drepturile lor fundamentale. Îi îndemna să se trezească, să nu treacă prin viaţă absenţi, să nu se lase pradă morţii psihice, să nu le fie frică. Demnitatea se cucereste, îşi îmbărbătează el cititorii. Si se păstrează prin voinţă, cu puterea gândului şi a cuvântului în toate vremurile, împotriva oricărei ideologii şi în orice regim politic! Augustin Buzura a debutat cu "Absenţii" ca un mare romancier. Avea la debut doar 31 de ani, dar cunoştea atunci, mai bine, poate, decâ mulţi prozatori de azi, de la noi şi de aiurea, secretele romanului modern. Acum, dupa 43 de ani, cu "Absenţii" în această nouă ediţie el ne face o mărturisire despre sine, involuntară: anume ca înţelepciunea şi talentul unui scriitor adevarat sunt mai puternice decât timpurile. Mai durabile, oricum, decât dictaturile.” (Angela Martin)..

Nici vii, nici morti ilustreaza cel mai bine crezul gazetarului care opune adevarul oricarei retorici, demonteaza mascaradele politice ale momentului, ii demasca pe impostori, apara moralitatea si vrea cu orice pret binele natiunii sale impotriva oricarei conjuncturi politice interne si externe. Volumul pare ca prezinta o selectie de articole, multe dintre ele fiind antologice, dar el nu face decat sa respecte cu strictete ordinea cronologica in care acestea au aparut. Toate au fost publicate intre ianuarie 2009 si  martie 2012 ca editoriale in „Cultura“, revista de atitudine culturala si civica pe care Augustin Buzura o patroneaza cu succes din 2005...

"Orgolii este cartea confruntării dintre spiritul primar şi spiritualitate, dintre primitivism şi inteligenţa autentică, superioară, dintre instinctivitate şi raţiune. Savantul Ion Cristian şi anonimul delator sunt termenii limită ai acestui roman, care pune, cu o vigoare deosebită, problema afirmării spiritualităţii ca valoare decisiv umană. (...) Un roman în care forţa morală se opune moralei forţei, iar spiritualitatea intră inevitabil în conflict cu instinctele.” (Mircea Iorgulescu)..

Un „caiet“ al autorului, dar şi unul al protagonistului său: doctorul Cassian Robert, fugit la vârsta senectuţii de acasă şi retras undeva la munte, lângă o fostă Staţie meteorologică. Atât fuga, cât şi izolarea protagonistului sunt simptomatice. În proza lui Buzura, personajul central este implicat în evenimente, dar îşi asigură şi o anumită distanţă faţă de ele. Mai mult, el se încarcă de istoriile trăite de alţii, pe care le ascultă răbdător sau le reconstituie minuţios. Diferenţa faţă de alte contexte epice este că, în acest caz, protagonistul simte acut că i se apropie sfârşitul. Măcinat de boli, medicul se retrage departe de lume, într-o pustietate montană, unde speră că, scriind, va putea să-şi regăsească echilibrul. Evadarea e însă relativă. Lumea lăsată în urmă continuă să-i trimită semnale. O tânără pe cât de frumoasă, pe atât de insistentă îl tot vizitează pe Cassian, readucându-i în faţa ochilor trecutul. Mara e fiica Teodorei, iar defuncta Teodora a fost o dragoste mai veche, neconsumată, a bărbatului. Augustin Buzura foloseşte din plin, în romanul de faţă, reţeta senzaţionalismului epic, cu tot ce presupune aceasta: întâmplări şocante, deznodăminte tragice, curs imprevizibil al lucrurilor, care impun calea parcursului narativ. Dar aceste evenimente sunt însă atrase şi integrate într-o structură reflexivă, ba chiar într-un mecanism care scoate la lumină întrebări şi care are nevoie de fapte, de cât mai multe fapte, pentru a le interpreta şi a le aşeza în ordine. Cassian, aidoma scriitorului, e un colecţionar de experienţe. Medicul din ei lucrează cu omul. Iar scriitorul i se alătură...

"Un text sumbru, încărcat de îndoieli, în care Buzura descrie ce mai rămâne dintr-o ţară din Est, odată trecută de partea cea bună. După ce camerele de luat vederi ale televiziunilor şi-au pierdut interesul pentru prăbuşirea Zidului, ce se întâmplă cu nebunii şi cu bestiile?"..

„Nimeni, până la Augustin Buzura, şi nici după el, nu a sondat atât de adânc şi cu atâta curaj estetic abisurile şi amploarea ravagiilor dedublării şi ambivalenţei fiinţei într-o lume ea însăşi purtând pecetea unei psihopatii generalizate. Proba acestui curaj este, în primul rând, construirea întregului roman pe suportul unui personaj atât de ambiguu cum este Ioana Olaru. Prudent şi subtil, cu acea prudenţă a romancierului veritabil, pentru care personajele nu sunt marionete mânuite mai mult sau mai puţin abil, ci hieroglife ale misterelor existenţei, Augustin Buzura nu pune nici un diagnostic. Dar nici nu elimină semnele şi indiciile care fac din patologia ambiguităţii şi a ambivalenţei autentica temă a romanului său.” (Mircea Iorgulescu)„Insolitul acestui roman este dat de nivelul paroxistic la care este împinsă arta prin presiunea nemaiîntâlnită a realului. Astăzi este greu de închipuit la ce riscuri etice, estetice, dar şi existenţiale se expunea un scriitor ce literaturiza imediatul ajuns la un nivel inimaginabil de absurd.” (Nicoleta Sălcudeanu)..

„Cartea am scris-o cu infinită furie, de parcă aș fi fost obligat să-i organizez și să-i îndemn la revoltă pe toți cei ce aveau impresia că nu vor îndrazni niciodată să depășească niște comune aspirații domestice, că vor mai mult, adică nu să amelioreze lumea, ci să o schimbe din rădăcini.” (Augustin Buzura)„Buzura reuşeşte (...) să se ţină la distanţă de imaginile schematic-idealizante ale prozei «muncitoreşti», oficiale, fără să cadă în alte stereotipii. (...) De la Groapa lui Eugen Barbu la romanele lui Radu Aldulescu, trecând prin Intrusul lui Preda, nu avem prea multe romane «muncitoreşti» valabile în literatura română. (...) Există însă, în Vocile nopţii, ceva mai mult: un model de solidaritate, codificat ficţional, între intelectuali şi muncitori, departe atât de elitismul intelectualilor alergici la marxism-leninism, cât şi de clişeele «proletare» ale propagandei comuniste.” (Paul Cernat)   ..