Preocupat de tema ratării, care, în opinia sa, „are relevanța unei cunoașteri de sine“, Angelo Mitchievici o studiază într-o serie de eseuri pornind de la exemple din literatură, filme, bandă desenată. Cum te instalezi în eșec? Cum îți asumi ratarea, cu voluptate, ori blazat sau resentimentar? De la Cioran la Voltaire, de la Mircea Eliade la Mircea Cărtărescu, de la Locul unde nu s-a întâmplat nimic la Marele Gatsby, Deșertul tătarilor, Macbeth, de la decadența gurmandă (din Marea crăpelniță al lui Marco Ferreri) și erotică (din Pasiune fatală al lui Louis Malle) la aventurile lui Corto Maltese și parabola Fiului Risipitor, asistăm la o defilare a (anti)eroilor ficționali care se instalează și persistă în eșec. Evitând orice sistematizare, încercare de pedagogie negativă sau lecție de morală, autorul pornește în mod frecvent de la reflecțiile lui Emil Cioran, cu care împărtășește „atracția inavuabilă față de ratare“ și care deschide seria rataților ficționali cu cei din propria panoplie biografică.„Cartea lui Angelo Mitchievici este un exerciţiu rafinat şi somptuos de lectură. Un obiect delicat al investigaţiei intelectuale, ratarea, este alcătuit, treptat, dintr-o suită de instantanee: o panoramă nostalgică, ce uneşte artele într-o sinteză de culori şi de parfumuri. Cei ce adoră tihna visării vor descoperi în acest volum memorabil un ghid al propriilor călătorii. Dincolo de paginile ei se află întinsul fără de capăt al imaginaţiei eliberate.“ — IOAN STANOMIR..

Scriitor beletristic cu certitudine atestat ca atare, totodată admirabil cercetător savant, cu vaste studii metodice asupra conexiunilor socio-culturale ale literaturii şi artelor, Angelo Mitchievici nu numai că ne depăşeşte pe noi toţi – criticii de film practicanţi ai momentului –, dar stabileşte şi câteva primate notabile în istoria ştiută a filmologiei româneşti. Dovada cea mai bună este această carte...

Recitindu-l pe Ionel Teodoreanu, am avut mereu în minte sensul ascuns pe care, contemplând tablourile lui Poussin, Erwin Panofsky îl redescoperea în miezul utopiei arcadice - Et in Arcadia ego -, şi anume sensul unei fericiri prezente ameninţate de moarte acolo unde există toate semnele nostalgiei, ale reproiectării fericirii în trecut şi printr-o particulară soteriologie, în universul cărţii. Medelenismul arcadic al lui Teodoreanu l-am citit prin confruntarea cu antimedelenismul lumii care-l înconjoară, iar tensiunea creatoare care rezultă de aici construieşte nu numai personaje memorabile, o modernitate spectrală, ci şi inefabilul unei sensibilităţi inserate în contextul crepuscular al unei Moldove ce se duce şi ne seduce. (Angelo Mitchievici) Volumul de faţă este o provocare critică şi una biografică. Explorarea textelor lui Ionel Teodoreanu a fost, simultan, şi o explorare a propriei mele vieţi: despărţire întârziată de adolescenţă, cartea reprezintă omagiul discret, adus sensibilităţii unei lumi care a fost. Situat la graniţa dintre istoria literară şi istoria ideilor, textul este şi o formă nostalgică de asumare a unei crepusculare identităţi moldoveneşti. (Ioan Stanomir)..