Ana Barton

Într-un fel, îi sunt recunoscătoare. Dacă nu era el, să-mi zică „Tu nici n-ai nevoie să te pregătești cu un profesor, ca să intri, tu te-ai pregătit cu mă-ta și cu tac-tu gratis timp de doișpe ani, o să intri prima, îți fac ăia și cunună de lauri încă de la admitere“, poate că nu aș fi avut curaj să dau la teatru. Credeam că nu sunt suficient de bună, că talentul nu ajunge. Dar el m-a făcut, pentru prima dată în viață, să m-arunc cu capu-nainte. Ce-aveam să pierd, un an pe bară, până la următoarea admitere? Dar câți ani pierde un om, dacă ar fi să adunăm momentele alea cretine în care-și risipește timpul cu regretele? M-am dus și-am intrat. Acum, sunt o actriță îmbunătățibilă, dacă e să fim sinceri, însă, pentru că în generația mea e cam jale, sunt considerată o actriță foarte bună. Rahat. Mai e mult până departe, în cazul în care apuc departele ăla...

“Mamiferul Anei Barton e unul cu rădăcini de aluat în care se coc florile de salcâm. Drumul începe cu dorul primei povestiri şi se termină cu tăcerea, cu pauza de respiraţie pe care trăitul le impune din când în când. Fulgurant, câteva diapozitive-vis, ca o alunecare în expresionism. Ana Barton suflă viaţă unei galerii de personaje şi istorii pe care le înfige în lumea lor caldă, posibilă şi miraculoasă. Este o carte a unui mod rar de raportare la existenţă şi este cartea unei mari răbdări. A unui timp care nu mai mărșăluiește şi nu mai ticăie furibund, o galerie a vârstelor, de la cele amniotice la cele din urmă. Există în prozele reunite în Mamifer o ştiinţă a observaţiei şi o maturitate a trăirii fascinante. Ana Barton redă mereu, fără greş şi fără risipă de mijloace, fără tropăiala excesului, acel detaliu precis şi acel gest exact care au efect de întrupare sigură. Cititorul întinde mâna şi pipăie personajul, simte carnea întâmplării. De fapt, asta e proza Mamiferului: o lume plină şi recognoscibilă în tonurile de lumină şi în care intri ca acasă după ce treci prin două rânduri de porţi: una a istoriei mici, personale, şi o alta a istoriei mari, prezentă mai mult ca joc de umbre şi prin câţiva reprezentanţi-surpriză. Acăsire. Asta face Ana Barton în Mamifer.”Nora Pavel..

“Mamiferul Anei Barton e unul cu radacini de aluat  in care se coc florile de salcam. Drumul incepe cu dorul primei povestiri si se termina cu tacerea, cu pauza de respiratie pe care traitul le impune din cand in cand. Fulgurant, cateva diapozitive-vis, ca o alunecare in expresionism. Ana Barton sufla viata unei galerii de personaje si istorii pe care le infige in lumea lor calda, posibila si miraculoasa. Este o carte a unui mod rar de raportare la existenta si este cartea unei mari rabdari. A unui timp care nu mai marsaluieste si nu mai ticaie furibund, o galerie a varstelor, de la cele amniotice la cele din urma. Exista in prozele reunite in Mamifer o stiinta a observatiei si o maturitate a trairii fascinante. Ana Barton reda mereu, fara gres si fara risipa de mijloace, fara tropaiala excesului, acel detaliu precis si acel gest exact care au efect de intrupare sigura. Cititorul intinde mana si pipaie personajul, simte carnea intamplarii. De fapt, asta e proza Mamiferului: o lume plina si recognoscibila in tonurile de lumina si in care intri ca acasa dupa ce treci prin doua randuri de porti: una a istoriei mici, personale, si o alta a istoriei mari, prezenta mai mult ca joc de umbre si prin cativa reprezentanti-surpriza. Acasire. Asta face Ana Barton in Mamifer.”Nora Pavel..

„Îl iubea și tremura de bucurie. Deci, iubea și ea, putea și ea să iubească. Nu era doar monstrul ăla atoțiiubitor și-al nimănui care credea că este. Credea și se-ngrozea. Putea și ea să-și adune iubirea la un loc într-o boccea și s-o dea și unui singur om, nu numai tuturor, nu numai risipită. Fusese doar o chestiune de timp și de frică, doar precauție. Însă acum își găsise omul potrivit, omul ei. Mai rămânea să-l și-ntâlnească, dar, la cât timp trecuse, la câtă viață, ce mai contau câteva luni. Până atunci, își vor scrie și vor vorbi mult la telefon. O să reziste ea, e o stoică, nu vreo disperată. Marea iubire trebuie compensată cu ceva, nu? E ca o casă căreia începi să-i astupi găurile din pereți și din dușumea mult înainte s-o construiești.”..

„Mi-am dat seama, în timp ce scriam cartea asta, că ea s-a născut dintr-o uimire și dintr-o inadaptare. Stau, ca un copil crescut de lupi, găsit din întîmplare și adus în jungla societății, și mă uit cum atît de mulți oameni aleargă fără zăbavă după excepțional, după extraordinar. După altfel. Și-n goana asta, se-ndepărtează din ce în ce mai tare unii de ceilalți, pentru că fiecare vede-n felul lui altfelul. E greu de tradus în bătăile de inimă ale aproapelui. Dar cu cît omul aleargă mai tare spre excepțional, cu atît bucuria se-ascunde de la fața lui. Apoi, orice mică reușită a devenit super sau genială. Poate pentru că omul are nevoie, în fuga lui cea mare, să-și presare drumul cu stele. Nu din alea obișnuite, că-s greu de cules. De fapt, imposibil. Unele mici, din chirpici. Ce lume mare! Numai bună să fie iubitoare. Dar ca să fie, are de (re)găsit tandrețea." Ana Barton„Ophanim nu e tocmai cel mai prietenos nume din lume. Rezonanțele biblice și ecourile de început și temelie de lume nu-s chiar o mîngîiere, de multe ori, iar personajul care dă numele romanului Anei Barton nu constituie o excepție. Un super-erou altfel, malgré soi, cu o super-putere specială, e un personaj botezat sub numele unui dar și hărăzit zodiei altuia, neinvocat, neghicit. Dar nu mai puțin greu de dus. Ophanim e timp conjugat în poveste, o intersecție a vocilor în care se revarsă și se caută mai multe generații, e simțul hiperdezvoltat care le cuprinde, le trăiește și, mai ales, le numește pe toate. O ureche supradimensionată și o voce-oglindă, Ophanim își povestește propriul drum, drum al unui destin aflat sub semnul excepționalului și totuși nu mai puțin uman, ca orice merge spre întregire, ca orice ființă care-și caută sensul. O scriitură originală, ce simte carnea cuvintelor și viața din spatele lor, puternic ancorată în realitatea zilelor noastre, la care se uită printr-un filtru magic, acoperind și descoperind deopotrivă, jonglînd cu textul în mai multe registre, pe măsură ce-și desfășoară ițele. Ophanim nu este doar romanul unui personaj atipic, ci și al revrăjirii lumii în care trăim și căreia îi aparținem." Nora Pavel..

„Dumnezeu are un infinit de buzunare. În ele adăposteşte copii, oameni (care se cred) mari, pisici, căţei, levănţică, frunze de untișor, baobabi, doi vulcani activi şi unul stins (pentru că nu se ştie niciodată), recipiente de sticlă, pline cu dragoste distilată, praf de stele, vulpi, bufniţe şi, la capăt, lumină. Și mai are un pervaz înalt, înalt și lat, lat, cât să-l cuprindă și să-l țină bine când se-agață de el ca să se uite la noi, să vadă de-afară cum ne e înăuntru. Și-apoi se mută înăuntru și se uită, cu ochii noștri, afară.” (Ana Barton)Portret„Ana nu scrie. Ana sângerează cuvinte. E dintre cei cărora nu te repezi să le închizi rănile, căci tocmai rănile lor deschise le oblojesc pe-ale tale. Mai umblă sângerând, Ană, întru vindecarea durerilor mele! ” (Dorina Chiriac)Autoportret„Omul are un iertar pe care-l poartă cu sine tot timpul. Din când în când, omul se face mic şi subţire, ca frunzele celorlalte iertări, şi se-aşază şi el printre foi. Apoi, iar plouă, iar ninge, iar filă cu filă, iar el, subţiat, uşurat. La capăt, omul devine însuşi iertarul său. Și eu sunt om. Mă iert iertând, mă aflu și mă uit iubind, m-aduc aminte scriind. În rest, caut cu pace o absență: a răutății. Și în mine, și în ceilalți. Ca s-o găsesc, am învățat să mă bucur.”..

„Delicateţe şi forţă, stihuri-volute şi umor, uimitoare bogăţie de limbaj şi sensibilitate incandescentă, poezie-n proză şi invers. Emoţie. Sau o sinecdocă splendidă. Trebuie notă de subsol?” (Răzvan Petrescu)„Cine-a spus «Madame Bovary c’est moi» a fost deștept. Așa e și scrisul Anei Barton: îți place, te excită şi apoi te răcorește. Rămîi, după lectură, cu senzația de întîlnire rară.” (Ara Şeptilici)„Ironic, dar ludic. Dulce, dar muşcător. Brocat, delicat şi cu un simţ al detaliului precum o dantelă frivolité. «Prospect de femeie» se ia pe nemîncate, pe inima goală, căci o umple cu vîrf şi îndesat. Nu are contraindicaţii, iar supradozajul este recomandabil pentru cord şi neuron.” (Petronela Rotar)„Vine în literatură dinspre publicistică. Şi o face în forţă, cu o plăcere acaparantă a povestirii. Posedă ştiinţa fermecării cititorului datorită firescului şi lipsei de inhibiţii. Ana Barton are toate atuurile unei scriitoare de excepţie.” (Alexandru Petria)..