În ianuarie 1850, Dostoievski este încarcerat în Siberia pentru rolul avut într-o conspirație politică. Petrece acolo patru ani, cea mai agonizantă perioadă din viața sa, iar experiența trăită printre deținuți este recreată magistral în acest roman cvasi-autobiografic, primul roman despre închisorile rusești. Nu de puține ori, vocea autorului răzbate clar prin cuvintele eroului său, Alexandr Petrovici Goriancikov: Da, e mult de atunci; acum îmi pare că totul n-a fost decât un coșmar. Mi-aduc aminte clipa când am fost adus în temniță, într-o seară posomorâtă de decembrie. Ocnașii se întorceau de la lucru, pregătindu-se pentru numărătoare. Un subofițer mustăcios mi-a deschis în sfârșit poarta acestei case ciudate, în care aveam să mă chinuiesc atâția ani, să îndur atâtea încercări, pe care nu mi le-aș fi putut imagina cât de cât dacă nu le-aș fi trăit aievea. Așa, de pildă, mi-aș fi putut oare închipui vreodată chinul groaznic, de neîndurat, de a nu putea rămâne singur măcar o clipă vreme de zece ani? La muncă, dus între paznici; în cazarmă, însoțit cu încă două sute de alți ocnași; niciodată singur, niciodată tu cu tine însuți! De altfel, nu era lucrul cel mai greu cu care trebuia să mă obișnuiesc.
Am citit Casa Morților. Uitasem multe din ea și am recitit-o; nu cunosc o carte mai bună în toată literatura nouă, incluzându-l pe Pușkin. Nu tonul, ci punctul de vedere este uimitor, sincer, natural și creștinesc. O carte bună, convingătoare. M-am delectat ieri toată ziua cu ea, cum nu m-am mai delectat de mult. Dacă-l vedeți pe Dostoievski, transmiteți-i că-l iubesc. - Lev Tolstoi, scrisoare către N. N. Stahov
