Fragment din roman:
„În nacela, dom' Ghiță dezlănțui furtună pasiunii și a dragostei care se desfășura deasupra traznetelor și fulgerelor, deasupra rafalelor de ploaie și a celor de vînt, deasupra satului, a oamenilor, a toate și a tuturor. Dom Ghiță se simțea în sfîrșit liber și, după ce o pătrunse pe Veronica țînÎndu-i capul în mîini, privindu-i chipul frumos încadrat de părul răvășit, începu să danseze deasupra ei, intrînd tot mai adînc în ea, de parcă s-ar fi scăldat în nori pufoși și albi, în albastrul cerului și în spumă de stele. Dragostea plutea pe deasupra Limpezisului și era dusă spre Măgura, spre nicăieri, spre nesfÎrșit, printre picături reci de ploaie și traznete care rupeau tot cerul.
— Aș merge cu ține pînă în pinzele albe! rosti Veronica, printre icnete și suspine.
Cotropit de plăcere, dar dorind să rămînă lucid pentru a o prelungi, dom' Ghiță își ridică umerii și întoarse capul privind peste marginea nacelei. Îl văzu pe Sfîntul Arhanghel Ilie în caleașcă lui de aur trasă de șase bidivii de foc plutind în paralel cu balonul în care el se află. Arhanghelul se întoarse spre dom' Ghiță și îi zîmbi aprobator că și cum ar fi spus: „Merge? Da-i Înainte! Da-i, Apoi întoarse biciul luminos pe cer și îl pocni în cinci traznete răsunătoare.
— Aș merge cu ține pînă la capătul lumii! rostea mereu Veronica.
— Se pare că nu mai avem mult pînă acolo! zise dom' Ghiță, Intorcind capul dinspre Sfîntul Ilie spre femeie, dar Veronica nu mai auzi nimic din pricina bubuiturilor din cer și a extazului care o cutremură.”
„Mergea spre Paraştiţa Şpuriului cu privirile în zidul acoperit de bălării al pîrîului şi gîndea că lumea se tot schimbă şi că la o adică nici ea nu a mai pus cînepă pe şes şi nu putea să le spună altora ce să pună şi ce să nu pună, ce să facă şi să nu facă dar se simţea totuşi apăsată de faptul că vedea că lumea nu merge pe o cale bună. Ce putea ea să facă? Puterile i-au fost din totdeauna mici, copiii i-au mai luat din ele şi de acum era bătrînă şi pentru sat asta însemna că eşti o babă. Cine să se uite în gura unei babe, cine să mai ia în seama înţelepciunea vorbelor ei din această lume a grabei şi modernizării cu rost şi fără rost? Că doar i-a spus şi primarului Păştean de mai multe ori cînd a trecut prin Limpeziş că ar trebui să repare zidul pîrîului şi să cosească toate burhalauăle de pe lîngă el şi să vadă cine ce lasă în pîrîu pentru că prin albia aceea curge apa vieţii, apa în jurul căreia s-a ridicat şi a trăit satul de la începuturile lui. „Să-ţi strici apa de lîngă casă înseamnă să-ţi otrăveşti viaţa”, i-a spus ea. Primarul, ca primarul, i-a răspuns că „într-adevăr trebuie făcut ceva” şi că „o să trimită pe cineva să vadă ce se poate face” dîndu-i dreptate numai de formă pentru că au trecut vreo cinci ani de cînd Maria i-a spus prima dată despre aceste lucruri. De atunci nimic bun nu s-a întîmplat pe pîrîul Limpezişului pe care-l curăţa numai Bunul Dumnezeu cu ploile de primăvară, cînd apele se umflau şi duceau toate gunoaiele la vale, spre Someş.” (Alexandru Uiuiu, Țara ascunsă, vol. I, pg 44)
