Alessandro Baricco

Această poveste, poate romanul cel mai muzical al lui Alessandro Baricco, impregnat de tonuri și ritmuri de o mare varietate, ne poartă într-o cursă amețitoare prin secolul XX.Această poveste îi aparține lui Ultimo Parri. Personajul are cinci ani când vede pentru prima dată un automobil în satul său piemontez, nouăsprezece în ziua înfrângerii de la Caporetto, în 1917, și douăzeci și cinci când își întâlnește marea dragoste în America. Visul lui Ultimo, acela de a construi o pistă circulară de curse cu optsprezece curbe, leagă mai multe povești într-una singură, primordială, o poveste despre fidelitate, iubire, prietenie, război și, mai ales, despre dorința de a restabili ordinea în lume. Romanul este deopotrivă unul al sunetelor. Auzim zgomotele guturale ale primelor automobile, îl auzim pe Ultimo strigându-și numele când mașina gâfâie urcând movila din Piassebene, apoi exploziile și împușcăturile de pe câmpul de luptă, o auzim pe Elizaveta cântând la pian, apoi melodia transmisă la radio în timp ce o femeie și-un bărbat fac dragoste în bucătăria unui local și auzim motorul Jaguarului în care, după o viață de așteptare, Elizaveta atinge visul lui Ultimo și reușește să parcurgă pista circulară...

Cartea de față este, așa cum o numește chiar autorul, „un roman care vorbește despre vremurile noastre“, alcătuit din articole publicate în reviste precum La Repubblica, Vanity Fair sau Wired, cu subiecte diferite, de la politică, filozofie și literatură până la sport și impresii de călătorie. Fotbalul, aromatul ceai de mentă din Tanger, praful și sângele coridelor, bolizii de Formula 1, desenele animate, teatrul, politica, muzica, filmul, literatura, toate se învârt într-un iureș neîncetat, pe cât de fermecător, pe atât de tulburător. Baricco e un umanist lucid, un cronicar al eternei comedii omenești, care ne invită să înțelegem mai bine lumea de astăzi, un spectacol în care fiecare dintre noi este atât public, cât și actor.„N-avem de unde ști dacă vor dispărea cărțile, eliminate de noile tehnologii, dar, atâta vreme cât cărțile există, trebuie apărate. Nu reușesc să-mi imaginez vreun tip de umanism care să se poată lipsi de cărți. Literatura produce dorințe, revoltă, sensibilitate la diferențe. Cartea e indispensabilă. Și-apoi, sunt convins: cultura imaginii este, în esență, o cultură conformistă, atent controlată, supusă prea multor reguli. În schimb, literatura e libertate. Așa că da, cred că trebuie apărată până în pânzele albe.“ — MARIO VARGAS LLOSA, în dialog cu Alessandro Baricco„Baricco este un maestru al scrierii, cunoaște trucurile prin care îl ademenește pe cititor și-l leagă cu lanțuri de text. Nici de data aceasta nu s-a dezis.“ — EUGENIO SCALFARI..

Romanul Castele de furie a fost distins în Italia cu Premio Selezione Campiello în 1991, iar în Franța cu Prix Médicis Étranger în 1995.Castele de furie este romanul de debut al lui Alessandro Baricco. Titlul original, Castelli di rabbia, trimite la expresia castelli di sabbia (castele de nisip). Subtila aliterație nu e întâmplătoare: ea sugerează deopotrivă frenezia și zădărnicia visurilor pe care vor să le transpună în viață eroii cărții – o soartă ce se regăsește în mai toate întreprinderile omenești.Suntem în Anglia victoriană, în orășelul Quinnipak, la mijlocul secolului al XIX-lea. Civilizația industrială se află în plin triumf și aprinde imaginația oamenilor. Totul pare posibil, e de ajuns să dorești cu putere, să dorești și să visezi. Iar eroii lui Alessandro Baricco – domnul Rail, sau Pekisch, sau Hector Horeau –, cuprinși de frenezia epocii, visează nestingherit: visează locomotive și căi ferate care nu duc nicăieri, țevi prin care sunetul se poate transmite la distanță ca și cum ar curge, palate de oțel și sticlă care șterg deosebirea dintre afară și înăuntru. Numai viețile lor de zi cu zi nu par purtate pe aripile aceluiași elan, ele rămân făcute din petice parcă, din întâmplările mărunte petrecute în orășelul pe care zadarnic l-am căuta pe hartă. Între ele, minunatele buze ale doamnei Rail, pachetele misterioase trimise de domnul Rail soției sale Jun înainte să se întoarcă din călătorii, repetițiile fanfarei și „umanofonului“ lui Pekisch, povestea văduvei Abegg, care „nu era cu adevărat văduvă“. Lumea lui Baricco este lumea dintotdeauna și de pretutindeni, o lume fremătând de viață, pe care autorul o pune în scenă cu o bucurie a povestirii rareori întâlnită în vremea noastră grăbită. E lumea unui mare scriitor, care crede că „a scrie este un gest vechi, artizanal și individual“...

Noua ficțiune a lui Alessandro Baricco impresionează, dincolo de virtuozitatea stilistică, prin umanitatea personajelor, prin poezia luminoasă a descrierilor și prin poveștile vieților unor cupluri întâmplătoare, care se condensează în trei secvențe, la ora când ziua se îngână cu noaptea.În toiul nopții, o femeie în rochie de seară se adăpostește în camera de hotel a unui om de afaceri cu care poartă o lungă discuție, minată de o tensiune surdă, până în ceasurile dinaintea răsăritului. O fată se întinde la vorbă întreaga noapte cu recepționerul hotelului, căutând pretexte ca să nu urce în camera unde o așteaptă tânărul violent care se arată a-i fi iubit. Un băiețel scăpat din flăcările ce i-au mistuit casa și familia e răpit din camera de hotel de polițista pusă să-l vegheze. Și, ca într-o piesă muzicală, în lumina palidă a dimineții, când pe lume pare să nu se întâmple nimic, situațiile stranii în care plutesc cele trei cupluri își găsesc o neașteptată rezolvare.Pesemne că Alessandro Baricco a hotărât în final să-i acorde această „altă viață“ lui Jasper Gwyn, eroul romanului său omonim, dispărut fără urmă. Fiindcă eroul celor trei povestiri din volumul De trei ori în zori pare să fie chiar holul unui hotel, în care șapte personaje – trei cupluri și recepționerul hotelului – au parte de întâmplări stranii, total independente și totuși în chip straniu legate. Dacă adăugăm că despre volumul în cauză se vorbește încă în ultimele pagini ale romanului Mr Gwyn, tradus în 2014 în colecția de față, iar „adevăratul“ său autor este deconspirat acolo drept un enigmatic scriitor anglo-indian, mort între timp, întregul caz se învăluie într-un mister hotărât de instanța în puterea căreia se află totul. Un mister pe care cititorul este invitat să-l dezlege.Rodica Grigore, „De trei ori în literatură“ (Viața românească, august 2017)..

In eseul sau, Alessandro Baricco incearca sa inteleaga profunda transformare digitala prin care trecem astazi, subliniind ca aceasta nu este doar consecinta unei revolutii tehnologice si a utilizarii de noi instrumente, ci si rezultatul unei insurectii mentale. Intr-o incercare de a intelege aceasta mutatie profunda, el identifica evenimentele fondatoare care au modelat atitudinile si stilurile de viata contemporane, specifice sistemului digital. Cu stilul sau inconfundabil, imbinand perspicacitatea filozofica si umorul, el exploreaza istoria noii civilizatii intitulate THE GAME, care a pornit de la jocurile video. - Din motivatia juriului Prix Europeen de l'Essai, 2020 Autorul joaca aici rolul de istoriograf, de antropolog, de cartograf chiar, pornit intr-o aventura de reconstructie si cercetare de dimensiuni de-a dreptul istovitoare, scotand la iveala perspective de o stralucire rara. - Wired (Italia) Oare mai-marii industriei Big Tech ne recalibreaza creierul? Stiu ei cu exactitate cum s-o faca sau care va fi rezultatul final? Si cine oare ne poate calauzi prin acest teritoriu, cu amestecul potrivit de ironie si incredere, incantare si groaza, emitand intuitii subtile si socante pagina dupa pagina? Raspunsurile sunt, pe rand: fara doar si poate; mai mult ca sigur nu; Alessandro Barrico. - The New Yorker M-am hotarat sa scriu un fel de Barbarii 2 acum mai multa vreme. Ma fascina in continuare povestea asta si incercam sa-mi dau seama daca revolutia digitala o sa ne distruga sau mai stiu eu ce. Mai mult decat atat, se intamplasera o groaza de lucruri intre timp, tabloul era de-acum mai clar. In 2006, cand am scris Barbarii, parea ca inaintez cu luminile stinse. Nici iPhone nu exista, nici YouPorn, nici macar Twitter, la naiba. In concluzie, se cerea o aducere la zi. - Alessandro Baricco, La RepubblicaTraducere din limba italiana de Anamaria Gebaila...

După Castele de furie, în „Raftul Denisei“, un nou roman al lui Alessandro Baricco, un roman al adolescenţei frământate de întrebările esenţiale ale existenţei, al intrării dureroase în lumea adulţilor. Foarte apreciat şi de publicul tânăr, Emaus a apărut în Italia în noiembrie 2009, în 250 000 de exemplare, un prim tiraj epuizat în zece zile de la publicare. Romanele lui Alessandro Baricco sunt traduse în peste douăzeci de limbi.Episodul din Evanghelia după Luca al celor doi ucenici care-l întâlnesc în drumul lor spre Emaus pe Isus înviat, dar nu-l recunosc, este emblematic pentru perplexitatea eroilor adolescenţi ai romanului lui Baricco: „Ne place cât de simplă şi de liniară este povestea. Şi cât de real e totul, fără înflorituri. Cunoaştem începutul lucrurilor şi apoi primim sfârşitul, dar ne lipseşte mereu sufletul lor. Suntem nu auroră, ci epilog, o perenă descoperire tardivă“.Dan C. Mihăilescu prezintă Emaus (ProTV, „Omul care aduce cartea“, decembrie 2012)..

Cu magia, delicateţea şi virtuozitatea dintotdeauna ale artei sale, Alessandro Baricco propune în Mireasa tânără o neobişnuita poveste de dragoste, între doi tineri meniţi unul altuia încă din copilărie, recreând în acelaşi timp o lume gata să se năruie. Critica italiană a plasat romanul în seria cărţilor de mare succes ale autorului. În aşteptarea Fiului rătăcitor care i-a fost hărăzit drept soţ, Mireasa tânără este iniţiată în arta iubirii în scene de un splendid erotism difuz. Alături de ea, în centrul naraţiunii lui Baricco trăieşte un personaj colectiv, Familia Fiului, cu figuri paradoxale, de un pitoresc rar întâlnit, din rândul cărora se detaşează Unchiul şi servitorul Modesto. La răstimpuri însă, îşi face apariţia un personaj improbabil şi surprinzător: naratorul, ale cărui nelinişti se materializează în povestea însăşi, conferind cărţii aura reflecţiei asupra meseriei de a scrie. „Cum am putea defini romanul Mireasa tânără de Alessandro Baricco? O capricioasă şi foarte îndrăzneaţă poveste de dragoste, o fabulă suprareală, o expunere filozofico-libertină? Sau, mai simplu, încercarea unui Narator (inventat de Baricco) care tinde să-şi exorcizeze prin scris obsesiile?“ (Lorenzo MONDO – La Stampa)..

În Mr Gwyn, apărut în Italia în 2011, Alessandro Baricco este acelaşi romancier strălucit care ne pune la încercare capacitatea de a privi lumea dincolo de învelişul ei cotidian. Cu pas sigur şi decis, el intră în simetriile secrete ale misteriosului său personaj, urmărind cu virtuozitate exemplară cărările pe care acesta le străbate, iar rezultatul este o bijuterie literară.Nimic din „arsenalul" care l-a făcut celebru nu lipseşte în acest al optulea roman al lui Baricco: nici corespondenţele poetice, nici detaliile subtile şi nici personajele stranii. Acum însă, sub chipul enigmaticului scriitor londonez Jasper Gwyn, el pare să se pună în ecuaţie pe sine însuşi. Mărturie pentru această supoziţie stă trimiterea strecurată în finalul cărţii la un microroman atribuit unui autor indian inexistent: De trei ori în zori. Volumul cu acest titlu a apărut în Italia la un an după Mr Gwyn, sub semnătura adevăratului său autor, Alessandro Baricco, şi urmează să fie publicat în româneşte în colecţia de faţă.Jasper Gwyn, scriitor londonez de succes, autor de romane cu mare căutare la public, hotărăşte într-o bună zi că nu mai vrea să scrie şi, în pofida protestelor agentului său literar, anunţă că pune capăt frumoasei sale cariere. Cum însă inactivitatea în voia căreia se lasă e cât pe ce să-l coste sănătatea, iar ceea ce ştie cel mai bine să facă este totuşi să scrie, el îşi propune să trăiască din meseria de copist. Un copist aparte, căci nu copiază texte, ci oameni, cu alte cuvinte face la comandă portrete scrise, ca un pictor care desenează pe bani chipul unui trecător, la colţ de stradă. Îşi amenajează, aşadar, cu infinită grijă un atelier într-un cartier al Londrei şi se lasă absorbit de aventura înţelegerii sufletului omenesc, fiindcă pentru el a scrie portretul cuiva este, aşa cum spune, „un fel de a-l aduce acasă", de a-l face să se regăsească. Numai că după zece portrete şi un scandal de presă, dispare, nu fără a lăsa totuşi în urmă mai multe semne care conturează o enigmă fără răspuns: cine este în fond personajul acesta purtător a nenumărate chipuri răsfrânte în jocul de oglinzi al romanului?..

Novecento a fost ecranizat de Giuseppe Tornatore în anul 1998, cu titlul La leggenda del pianista sull'oceano (Legenda pianistului de pe ocean), cu Tim Roth în rolul principal.Într-o dimineaţă, după ce toţi călătorii au debarcat, marinarul Danny Boodmann descoperă în luxosul salon de bal al transatlanticului Virginian o cutie de carton. În ea – un nou-născut, pe care matrozul se hotărăşte să-l adopte, dându-i numele secolului care de-abia începea: Novecento. La opt ani, când Danny Boodmann moare, micul Novecento rămâne pentru a doua oară al nimănui. Adoptat din nou, de data aceasta de căpitan şi de întregul echipaj, băiatul îşi dezvăluie talentul extraordinar: este un pianist desăvârşit, care seara, alături de orchestra vasului, îi încântă pe pasagerii bogaţi de la clasa întâi, iar noaptea, de unul singur, le oferă umililor călători de la clasa a treia o muzică supraomenească, menită să alunge orice urmă de nefericire. Şi totuşi, cum de poate Novecento, care nu a coborât niciodată de pe vas, să cânte despre toată frumuseţea lumii.„Pământul e un vapor prea mare pentru el, aşadar n-a coborât niciodată pe uscat. Vaporul e micul lui pământ plutitor. Aici începe şi se sfârşeşte lumea. Cartea aceasta e un micro-roman, o dramă, un poem sau doar o fermecătoare improvizaţie pentru pian şi trompetă. Citiţi-o ca pe o parabolă (lumea-vapor, omul-călător) sau ascultaţi-o relaxaţi, ca şi cum, în drum spre America, aţi descoperi deodată o melodie care v-ar umple sufletul.“ (Ioana PÂRVULESCU)..