Stapan deplin pe instrumentele poeziei, Andrei Peptine adopta un minimalism al candorii care aminteste de crepuscularii italieni. Doar eu-ul, trop al modestiei insingurate, are toate sansele sa devina eticheta unei intregi generatii de tineri - copii ai multiplelor crize individuale si colective. Sunt sigur ca poemele intens intimiste ale acestui curajos volum de debut vor gasi ecou in noua sensibilitate lirica a acestor ani.
Poezia lui Andrei Peptine trece de la episoade domestice la autoportrete deningrante care cauta mereu un reper prin care sa se refaca, regandeasca, revenereze corpul, aapeland mereu la constiinta si memorie. Acasa devine un spatiu suprarealist, in care golul interior care ne macina pe cei mai multi dintre noi se materializeaza in relatiile interumane. E o poezie aproape carteziana in care unicul semnal al supravietuirii sunt observatiile, exactitatea si amintirile. Observ, deci exist. Imi amintesc, deci nu ma mai surprinde nimic - o poezie care te tine mereu in garda, de parca interiorul e gata sa inghita exteriorul si sa-l transforme. - Alex Higyed
