Eram in strainatate si, pe atunci, la noi, in Romania, era vremea impermeabilelor, a fasurilor. Ne-am dus in Germania si unii dintre colegii mei care mai fusesera si stiau cum merg lucrurile cumparau fasurile cu gramada, nu unu', doua, trei, ci cu gramada. Pe atunci, in Germania, aceste pelerine, pentru ca nu erau imblanite, nu nimic, se demodasera, dar la noi in Romania erau in voga. Daca aveai un fas erai cineva, daca te vedea cineva cu fas zicea: Bai, da' bine imbracat e asta, se vede ca are bani. Ele, asa, erau frumoase, albastre, cu o croiala frumoasa, in sfarsit. [...] In Bucuresti, fasurile astea se vindeau ca painea calda. Intrebau: Au venit sportivii, au adus fasuri?
Si, cand am venit in tara, normal, a trebuit sa merg la radio, la televiziune, sa-mi ia interviu si, printre intrebarile ziaristilor de la acea vreme, un ziarist ma intreaba: Ce amintire placuta ai tu din Cuba? Zic: In afara ca am luat medalia de argint, cea mai placuta amintire este ca m-a primit Fidel Castro. Zice: Aaaa, nu pot sa trec asta aici. De ce?, intreb eu. Pai, trebuie sa te primeasca presedintele nostru intai, si dupa-aia. Era in perioada aia comunista...
Din partea Securitatii venea cineva, dar sunt sigur ca erau si in echipe. Insa cea mai vizibila experienta a fost cand faceam turnee cu echipa. Era cineva care ne insotea si ne ruga sa stam impreuna, sa nu ne despartim, sa mergem in grup, pentru a putea sa ne supravegheze. Si la prima intersectie grupul se despartea in doua. El era nedumerit, se lua dupa un grup. La a doua intersectie iar se splituia, grupul se despartea si ramanea cu unu', care si acesta intra intr-un magazin si se despartea de el. Era o bascalie in acel moment.
