„Guvernul României și alianţa din care provine și-au dovedit de atâtea ori fascinaţia pentru selecţia negativă, încât nu mai poţi nici măcar să te revolţi. Ilie Mario Rafael e doar un nume din dosarul pe care scrie cu litere mari «Cultura sfidării». De ce-l numește premierul într-o asemenea funcţie? Pentru că poate. Codrin Ștefănescu a lămurit deja dilemele pricinuite oamenilor onești de abuzurile puterii PSD. «Pentru că putem» e, din acest punct de vedere, o lozincă mult mai aproape de natura adevărată a partidului decât «Îndrăznește să crezi». «Pentru că putem» e o sinteză a bunului-plac și a dispreţului pentru lege, pentru normalitate și pentru respiraţia europeană a ţării.De ce păstraţi penali în funcţii publice? Pentru că putem. De ce numiţi în funcţia de secretar general al guvernului un om trimis în judecată pentru trafic de influenţă, constituirea unui grup infracţional organizat și fals în declaraţii în formă continuată? Pentru că putem. De ce numiţi în funcţia de consilier personal al premierului un condamnat la opt ani cu executare? Pentru că putem. De ce numiţi ca ministru al tineretului și sportului o tânără specializată în campanii publicitare pentru spirtoasele familiei? Pentru că putem. De ce numiţi ca premier un om incapabil să se exprime cursiv în propria sa limbă și cu atât mai puţin într-o alta? Pentru că putem. De ce forţaţi ordonanţe care să-i scape pe marii vinovaţi din PSD de pușcărie? Pentru că putem. De ce vă bateţi joc de oameni și de ţară? Pentru că putem.Și pot. Chiar pot. Fără să-i intereseze cum ne privește Occidentul, fără să se gândească la altceva decât la propria lor piele, fără urmă de consideraţie pentru naivii și disperaţii care le-au luat de bune promisiunile și i-au adus la putere.” (Radu Paraschivescu)..

„Aţi pierdut o minunată ocazie de-a tăcea“, le-a spus Jacques Chirac liderilor polonezi în 2003, după ce aceştia susţinuseră intervenţia americană în Irak. Rămasă într-un pliu al istoriei recente, expresia li s-ar potrivi mănuşă emiţătorilor români de nerozii, pentru care notorietatea este, măcar de data asta, un dezavantaj. Pe o scenă unde personalităţile şi personulităţile convieţuiesc, într-un timp al dispreţului pentru limba română, pentru cultură şi pentru gândire, Muşte pe parbrizul vieţii măsoară amploarea derivei în care a intrat discursul public. Dincolo de râsul pe care-l provoacă una sau alta dintre perlele scoase în virtutea inepţiei, cartea aceasta e de fapt dovada unui masacru despre care nu se scrie în ziare şi nu se vorbeşte la televizor. Ea pune conul de lumină pe torţionarii vechi şi noi ai limbii române - oameni care au batjocorit-o, au sluţit-o şi au umplut-o de noroi. Fără să ezite, fără să le pară rău. Indiferent dacă sunt politicieni, oameni de afaceri sau exponenţi ai showbizului, cotizanţii din Muşte pe parbrizul vieţii oferă un spectacol la care, deloc paradoxal, hohotele sunt direct proporţionale cu tristeţea.„Când sunt prost dispus, ceea ce mi se întâmplă destul de des, din varii motive, răsfoiesc culegerile de perle de tranziţie ale lui Radu Paraschivescu. Comicul enorm, la limita dezastrului (logic, lexical, gramatical, cultural), al acestui monument de brambureală şi impostură valahă are efectul paradoxal de a mă întrema. Avem, carevasăzică, resurse de umor (fie şi involuntar), avem încă resurse de vitalitate animală din care, cine ştie, vor răsări, cândva, şi florile gingaşe ale normalităţii!“ (Andrei PLEŞU)..

„Noi suntem români“ este titlul unui cântec patriotic. „Nimeni nu-i perfect“ este ultima replică din filmul Unora le place jazzul. Chiar dacă pare straniu, cele două enunţuri nu se bat cap în cap. Între ele există de fapt o legătură pe care viaţa în România de azi o strânge de la o zi la alta. Desfăşuraţi în paralel cu musicalul de mare succes „Mama Pandemia“, ultimii doi ani de viaţă românească te pun în situaţia de-a duce frecvent mâinile la cap: fie pentru atingerea frunţii fierbinţi, fie pentru smulgerea părului. Tragicomedia naţională e surprinsă aici în câteva zeci de texte din care scot capul tovarăşi de drum mai vechi sau mai noi: excepţionalismul, reflexul de obedienţă, ciubucul, discursul urii, bunul-plac şi prostul-gust. De râs şi de plâns. De citit şi de căzut pe gânduri.RADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Râsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio...

Paginile acestea au fost gândite ca un insectar al proastei exprimări. De aceea, miza lor este doar în primă instanţă râsul. Dacă e adevărat că în spatele fiecărei intenţii comice trebuie să stea o nelinişte, Noi vorbim, nu gândim va ieşi din perimetrul cărţilor bune de citit doar în tren, în avion sau pe plajă. După ce se va stinge hohotul, va trebui să-şi facă apariţia îngrijorarea. Şi asta, în principal, din două motive. Fiindcă e foarte greu ca, exprimându-te şleampăt, să gândeşti coerent. Şi fiindcă majoritatea celor antologaţi aici sunt persoane publice. Oameni care imprimă stiluri de viaţă, conduc instituţii sau partide, emit legi şi populează studiourile de televiziune. Oameni care, din nefericire, pot fi preluaţi ca modele de viaţă. Iar asta fără ca agresiunea lor asupra limbii române şi asupra logicii să fie pedepsită în vreun fel.„Am intrat în zodia «lacebunului»: la ce bun mersul la ore? La ce bun studiul? La ce bun cititul? La ce bun bibliotecile? Câtă şcoală are, în fond, liota de asistente TV şi manelişti care populează emisiunile de divertisment reambalate sub eticheta showului (late night or otherwise)? Ce rost are să citeşti, când o carieră de succes se poate clădi atât de uşor cu ajutorul unui chirurg plastician sau al unui taraf? Câte BMW-uri îţi poate oferi o catedră de istoria artei? Mai lăsaţi-ne cu barometrul de cultură, zău aşa.” (Radu Paraschivescu)..

Un bărbat se trezeşte ducându-şi viaţa sub dominaţia unei cifre. Un altul e luat de pe o bancă din parc şi pus să imite, într-un show ţinut în inima Capitalei, un şarlatan presat de urgenţe neamânabile. Un preacucernic angajează un evlavios care trans­formă un cantonament în loc de rugăciune şi plasează mătănii în locul televizoarelor din camere. Doi surdomuţi deschid, într-un târguşor din Provence, un joint venture care cheamă la luptă gustul şi mirosul. O fată cu nume înşelător se îndreaptă spre groapă ascultând obsesiv Sepultura. O pereche de pungaşi adolescenţi fură de prin case şi lasă o semnătură sfidătoare, colorând de fapt visul unui al treilea. O povestitoare bizară deapănă o păţanie în care lucrurile scapă de sub control în centrul Romei.Sunt şapte întâmplări de ieri şi de azi, din Franţa sau din Italia, dintr-un colţ al Bucureştiului sau dintr-altul. În Omul care mută norii, Radu Paraschivescu se suie la volanul prozei scurte şi îşi plim­bă cititorii pe un traseu cu o serie de opriri la cerere: stu­poare, veselie, tandreţe, deznădejde şi speranţă.RADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio...

Un bărbat se trezeşte ducându-şi viaţa sub dominaţia unei cifre. Un altul e luat de pe o bancă din parc şi pus să imite, într-un show ţinut în inima Capitalei, un şarlatan presat de urgenţe neamânabile. Un preacucernic angajează un evlavios care trans­formă un cantonament în loc de rugăciune şi plasează mătănii în locul televizoarelor din camere. Doi surdomuţi deschid, într-un târguşor din Provence, un joint venture care cheamă la luptă gustul şi mirosul. O fată cu nume înşelător se îndreaptă spre groapă ascultând obsesiv Sepultura. O pereche de pungaşi adolescenţi fură de prin case şi lasă o semnătură sfidătoare, colorând de fapt visul unui al treilea. O povestitoare bizară deapănă o păţanie în care lucrurile scapă de sub control în centrul Romei.Sunt şapte întâmplări de ieri şi de azi, din Franţa sau din Italia, dintr-un colţ al Bucureştiului sau dintr-altul. În Omul care mută norii, Radu Paraschivescu se suie la volanul prozei scurte şi îşi plim­bă cititorii pe un traseu cu o serie de opriri la cerere: stu­poare, veselie, tandreţe, deznădejde şi speranţă...

„Îşi bat joc de tine. Te fură, te învârt pe degete, te mint. Îţi castrează legile şi-ţi râd în nas. Te fac să-ţi fie ruşine să scoţi buletinul în aeroporturile lumii. Te tratează cu dispreţ şi, când li se pare c-ar fi nevoie, cu gaze. Te duc cu preşul promisiunilor. Te cred naiv, manipulabil, neinformat. De doi ani. Săptămână de săptămână, zi de zi, ceas de ceas.Trăieşti într-o ţară aflată în pragul cleptocraţiei, într-o democratură condusă de condamnaţi penal, de impostori şi de analfabeţi. Suporţi zilnic ruşinea de-a avea miniştri care nu ştiu să scrie şi să vorbească nici măcar în limba lor. Te revolţi şi îţi strigi disperarea în pieţe. Iar uneori încerci să scapi de sufocare râzând. Măcar câteva minute sau o oră.Orice om îi este teamă, cartea-parastas a României după doi ani de guvernare PSD, e o amendă simbolică pentru partidul care mai are puţin şi îşi îngenunchează ţara. Dar nu numai. E în acelaşi timp un instrument care măsoară trei decenii de speranţe înşelate şi de iluzii pierdute.” (Radu Paraschivescu)..

In multe colturi de rai se ascund samburii iadului. Un asemenea colt este Saint-Cirq-Lapopie, o asezare atarnata deasupra raului Lot si onorata candva de prezenta unui mare poet. Numai ca farmecul sub care cad turistii de cum pun piciorul in acest loc incepe sa se fisureze cand coaja aparentelor crapa si afisul pitoresc se vede strapuns de nelinisti, intrebari si secrete de demult. Ce ascund unul sau altul dintre localnici? Ce intamplari le-au marcat trecutul si revin ca sa le bantuie prezentul? Si mai ales ce legatura este intre vietile lor prinse in vartej si Pont Valentre din Cahors, ridicat cu peste sapte sute de ani in urma in orasul strabatut candva de muschetarii lui Dumas? Se spune, de altfel, ca fiecare pod are blestemul lui. Pentru unii, enuntul e un cliseu sau un carlig de marketing. Pentru altii, de exemplu pentru o cercetatoare septuagenara, un prilej de analiza amanuntita. Sa fie oare adevarat ca Pont Valentre sta sub un blestem iscat din incalcarea pactului cu diavolul? Si sa fie cu putinta ca un justitiar din umbra sa pliveasca buruienile umane din Saint-Cirq-Lapopie, manevrat de o confrerie cu un nume straniu? Podul Diavolului este o aventura rural-urbana cu viraje, mistere si surprize. In acelasi timp, romanul lui Radu Paraschivescu il plimba pe cititor prin culorile si aromele din Perigord, indiferent daca e vorba de o pestera preistorica, un restaurant Michelin, o cetate straveche sau conacul unui baron ciudat, care isi ia paharele de acasa cand trebuie sa bea ceva in oras...

În prima poveste veți simți parfum de crini regali. În cea de-a doua un puternic miros de terebentină. A treia vă aduce în auz un nume care zgârie și unul care mângâie. A patra e cu adieri de aripi nevăzute. A cincea are miză și pariază pe nenoroc. Prima are inocență, umor, visare. A doua realism, râs, nerv. A treia, cu ironie, face poezie și economie (politică). A patra cade din fantastic în lumea noastră cea de toate zilele. Iar a cincea are trei capete de umbră. Când Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Radu Paraschivescu, Ana Blandiana și Ioana Pârvulescu sunt autorii poveștilor, nu-i exclus să faceți un coup de foudre pentru carte. Bucurați-vă în tihnă de ea. Face parte dintre acele lucruri rare care dacă n-ar exista ar trebui inventate...

„Pe mama n-o mai am de aproape doi ani. Pe tata, de aproape patru. În apartamentul în care au locuit cincizeci şi trei de ani, din cei cincizeci şi şase cât au fost împreună, urlă liniştea. Apartamentul e gol, dar mobilat. Va fi scos la vânzare, golit, umplut la loc de un alt ocupant, transformat în amintire.Mă ajută în vreun fel scrierea acestei cărţi?..

Pe mama n-o mai am de aproape doi ani. Pe tata, de aproape patru. In apartamentul in care au locuit cincizeci si trei de ani, din cei cincizeci si sase cat au fost impreuna, urla linistea. Apartamentul e gol, dar mobilat. Va fi scos la vanzare, golit, umplut la loc de un alt ocupant, transformat in amintire. Ma ajuta in vreun fel scrierea acestei carti?Prea putin. Dupa trei-patru pagini, banuiala devine certitudine: prezenta tatei in carte nu-i suplineste absenta in carne si oase.Si atunci, de ce o scriu?Fiindca nu pot sa n-o fac.Prea putin e mai mult decat deloc.Ajutorul, mai cu seama in vremurile astea, nu se refuza.Iar Recviemul vesel e o carte pentru cititori si un sprijin pentru mine. - Radu Paraschivescu, aprilie 2020 "Cum sa-ti placa, domnule... astia?" Sunt recunoscator serviciului de corectura si intregii edituri Humanitas fiindca nu mi-a eliminat cuvantul "astia" din titlul povestirii. Aud ca prin gradinite si chiar in primele clase de scoala se practica acest nou tip de prigoana. Copiii sunt invatati ca se spune "acesta" si "aceasta", nicidecum "asta" si "asta". Dan Spataru a murit la timp. Altminteri, ar fi aflat de la castratorii limbii ca a folosit un limbaj nepotrivit cand i-a cantat tarancutei "De data asta, mai fata, / Zi bogdaproste c-ai scapat".....

„Toamna decanei prezintă cititorilor spectacolul unei existenţe din care n-au lipsit cumpenele, dramele, dislocările. O viaţă compusă din renunţări, pasiuni, succese, deziluzii, spaime, intuiţii, angoase şi bucurii. O viaţă schimonosită de convulsii ideologice şi înnobilată de prietenii înalte. O viaţă-slalom, o viaţă-arsură, o viaţă-caleidoscop şi, de ce nu?, o viaţă-document. Antoaneta Ralian nu este – şi nu ştiu să fi fost vreodată – grefierul acru al propriului destin. Prezenţa ei destinde în loc să crispeze. Avem de-a face cu un om care vorbeşte şi scrie şampanizat, cu sinceritate, cu umor şi cu o vioiciune pe care nu i-a avariat-o nici una dintre încercările cărora a fost supusă. Acum, în popas pe acoperişul vârstei, Antoaneta Ralian acceptă să-şi aducă aminte cum a fost. Dacă nu pentru un volum de memorii, măcar pentru curiozitatea mereu trează care ne însoţeşte întrebările.“ (Radu PARASCHIVESCU)„Cred că motorul supravieţuirii e vitalitatea, dinamismul în limita puterilor, setea de nou, curiozitatea pentru tot ce se întâmplă în jur, senzaţia impusă că eşti încă în circuit. Nu recapitularea, cu inerentele-i regrete şi remuşcări pentru fapte ireversibile, nu fuga în trecut, ci ancorarea în prezent (oricât ar fi el de urât), adaptarea la acest prezent. În afară de vârstă, eu trebuie să lupt cu singurătatea totală, cu deteriorarea crescândă a sănătăţii, cu invaliditatea, cu diverse dureri fizice. Şi lupt, cât oi mai putea lupta. Probabil că e ceva care ţine de ingredientele din cocă, nu ştiu. Poate că sunt mai puternică decât cred. Mă înconjor de oameni tineri - e un soi de vampirism, mă înfrupt din tinereţea şi din energia lor. E-adevărat, uneori situaţia mă depăşeşte, dar nu-mi dau voie să obosesc. Nu-mi dau voie să mă plictisesc. Nici să sper, nici să fac proiecte. Ştiu că timpul mi se comprimă văzând cu ochii. Îl văd grafic cum se îngustează în faţa mea. Dar refuz să-mi plâng de milă. Mă agăţ de orice plăcere.“ (Antoaneta RALIAN)..

Cartea de faţă pleacă de la obiceiul multora de-a crede tot ce li se spune şi li se arată: un borcănel plin cu un lichid miraculos, o posibilitate de îmbogăţire urgentă, o conspiraţie menită să ne facă robii unei puteri malefice, o carte doldora de aberaţii prezentate drept adevăruri ştiinţifice. Peste tot în lume, nu doar în România, fluviul credulităţii are trei afluenţi: sărăcia, boala şi disperarea. Oamenii care se scaldă în apele lor văd o barcă de salvare în orice frunză plutind la întâmplare. Buna informare pierde teren în faţa deznădejdii. A spaimei. A indigenţei. Şi chiar dacă nu toţi cei înfăţişaţi în cele patru capitole ale cărţii sunt şarlatani, cu toţii profită de naivitatea altora, de neputinţa celor mai săraci cu şcoala de-a deosebi adevărul de scorneală. Unul încearcă să convingă lumea că dacii i-au învăţat latină pe romani, altul susţine că plata cu cardul te face ostaticul tehnologic al lui Bill Gates. Unul crede că virusul SARS-COV 2 dispare după o gură de ţuică, altul îi neagă existenţa. Unul înfiinţează o academie de slăbit, altul ştie că festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Londra conţine indicii la vederea cărora secta care ne controlează pe toţi primeşte undă verde să pună gheara pe planetă. Unul acreditează teza că Isus s-a născut în Ardeal, altul exaltă virtuţile curative ale argilei albastre.Din toate aceste motive, Vitrina cu şarlatani este o încercare de repunere în drepturi a discernământului. A informării corecte, din surse credibile. A recursului la argument şi la logică...