Justitia actuala ofera acest curios paradox: crimele cele mai grave sunt cel mai putin reprimate. Acest contrast este inca si mai nelinistitor daca ne intoarcem catre societatea care, cu siguranta, nu aproba aceste transgresiuni dar, de cele mai multe ori, nu le vede, iar atunci cand sunt puse pe tapet are dificultati in a le admite. Opiniile sunt impartite atunci intre cei care aleg adevarul si cei a caror indignare paleste in fata unei loialitati superioare (onoarea armatei, ca in cazul Dreyfus, sfintenia Bisericii sau pacea familiilor).
Paradoxul de la care pleaca aceasta reflectie se clarifica daca introducem o distinctie intre o justitie centrata pe a avea si o justitie preocupata de a fi. Toate crimele de care se va face vorbire in cuprinsul acestei carti (incestul, agresiunile sexuale comise asupra copiilor sau tortura) prezinta aceasta particularitate de a afecta existenta insasi a victimelor. Acestea nu cer doar o alta justitie, ci o justitie mai buna, mai atenta la realitate si mai putin tehnica, sustrasa monopolului profesionistilor, mai aproape de viata si de carne; o justitie care se realizeaza, sigur, prin procese bine organizate sub aspect formal, dar care cauta, totodata, alte forme in locul sau pe langa procese.
