... Zgripţuroaica îşi lărgi gura în care abia dacă-i mai rămăseseră doi-trei dinţi, negri şi strâmbi, într-un fel de rânjet, şi cu un glas dogit şi aspru ca de sticlă pisată, zise mieros:
– M-ai chemat, stăpâne? Gaia e aici!
Ali se-ntoarse surprins către ea, dar Baba Gaia, rotindu-se ca un sfredel în jurul lui, nu-i dădu răgaz să vorbească:
– Ştiu tot, Luminatule! Ştiu tot ce te frământă!
– De unde ştii? se încruntă el, înciudat că prin puterile ei, zgripţuroaica ar fi putut afla şi de năluca lui Gruia, care-l speriase aşa de rău.
– Baba Gaia ştie tot! Gândul la Novac te roade, nu-i aşa?
Ali-Paşa continuă se se-nvârtă prin încăpere ca un leu în cuşcă.
– Nu mi-e de ajuns că ştii. Mi-ar fi mai de folos dacă ţi-ai arăta puterile!
– Priveşte! îi spuse ea, rânjind cu dinţii ei strâmbi şi negri şi, cu un gest neaşteptat scoase cu mâna ochiul care sclipea şi-l puse în palmă. Minune! Ochiul deveni un glob cu transparenţe ciudate, apoi se prefăcu într-o lumină jucăuşă ca de licurici, care-i cuprinse întreaga fiinţă. Întinse un deget lung şi uscat spre Corbul Negru, ocupat să ciugulească boabe dintr-un ciorchine de strugure şi, deodată, o lumină sclipitoare ţâşni din făptura ei şi-l învălui brusc. Corbul deveni o broască râioasă care începu să orăcăie şi să salte caraghios printre ciorchinii de struguri resfiraţi pe talgerul de argint.
– Ei, te mai îndoieşti de puterile mele, stăpâne?
– Auzisem că ţi le-ai pierdut, babo! se arătă mulţumit paşa.
– Cât timp o să-mi păstrez ochiul fermecat, nimeni şi nimic n-o să mă poată învinge! zise ea cu trufie, apoi glasul îi deveni din nou slugarnic:
– Cu ce-i pot fi de folos bunului meu stăpân?
– Fă ce-i şti şi scapă-mă de ultimul Novac!
