Neagu Djuvara

Aţi aflat deja de la şcoală despre Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti (adică al Munteniei), care a domnit între 1386 şi 1418, ducând lupte grele cu turcii. Apoi, probabil aţi citit sau poate chiar aţi învăţat pe dinafară, din Scrisoarea III a lui Eminescu, superba evocare a bătăliei de la Rovine: înainte de înfruntare, sultanul îl sfidează pe Mircea cu aceste cuvinte: „Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedic de-un moşneag?“ Iată că şi genialul Eminescu s-a înşelat asupra înţelesului epitetului „cel Bătrân", căci pe vremea lui, la noi, cercetările istorice erau abia la început! În realitate, la Rovine, Mircea era foarte tânăr. „Cel Bătrân“ i s-a zis în veacurile următoare, când au ajuns în scaunul Ţării Româneşti şi alţi domnitori purtând (sau luând la înscăunare) acest nume. Atunci când se pomenea de primul voevod Mircea, de marele Mircea, i se spunea „cel Bătrân“, adică „cel Vechi“, cel din vechime. Asta înseamnă „cel Bătrân“. Să ştiţi, de asemenea, că datorită înfăptuirilor şi a nobleţei caracterului său i s-a mai zis şi „cel Mare": Mircea cel Mare. Veţi judeca şi voi, din povestirea care urmează, dacă e vrednic să i se spună astfel...

Când este însoţită de ilustraţii, o carte de istorie e mai bună, iar materia sa e şi mai lesne de înţeles şi de reţinut. Imaginile spun ele însele o poveste sau o completează, iar impactul lor e mai puternic decât orice demonstraţie. Documentele iconografice din această ediţie au fost selectate astfel încât cititorul, purtat de farmecul inconfundabil al lui Neagu Djuvara, să şi-i apropie, ca şi cum ar privi într-un album de familie alcătuit de mai multe generaţii, pe oamenii din trecut: împăraţii romani, domnii şi regii români, cu aliaţii şi duşmanii lor, politicienii, buni şi răi, cum i-am avut, în momente de triumf sau de mare restrişte, şi uneori chiar oamenii e rând, pe care istoriile adesea îi uită. Împreună, textul şi imaginile alcătuiesc o minunată istorie ilustrată a românilor...

Cand este insotita de ilustratii, o carte de istorie e mai buna, iar materia sa e si mai lesne de inteles si de retinut. Imaginile spun ele insele o poveste sau o completeaza, iar impactul lor e mai puternic decat orice demonstratie. Documentele iconografice din aceasta editie au fost selectate astfel incat cititorul, purtat de farmecul inconfundabil al lui Neagu Djuvara, sa si-i apropie, ca si cum ar privi intr-un album de familie alcatuit de mai multe generatii, pe oamenii din trecut: imparatii romani, domnii si regii romani, cu aliatii si dusmanii lor, politicienii, buni si rai, cum i-am avut, in momente de triumf sau de mare restriste, si uneori chiar oamenii de rand, pe care istoriile adesea ii uita. Impreuna, textul si imaginile alcatuiesc o minunata istorie ilustrata a romanilor...

Cine şi l-ar fi închipuit pe fermecătorul şi elegantul istoric, filozof al istoriei şi memorialist Neagu Djuvara un polemist înfocat? E drept, sămânţa există în neam, un strămoş al său, Petre Grădişteanu, i-a dat de furcă într-un duel publicistic taman marelui Titu Maiorescu. Pe lângă aşa ereditate, Neagu Djuvara are şi dispoziţia combativă a unui polemist îndrăcit, şi cauza care trebuie apărată cu îndârjire. Totul a pornit de la Thocomerius–Negru Vodă, carte care a scandalizat, prin îndrăzneala de a supune discuţiei publice, şi nu de cabinet, o teză istorică altfel benignă, aceea că, la români, aidoma tuturor celorlalte naţiuni din Europa, Ţara Românească a fost întemeiată de un barbar, în cazul nostru un cuman. Criticii, atinşi probabil într-un nerv de o sensibilitate de-a dreptul maladivă, s-au năpustit, în reviste academice, dar şi în publicaţii de mai mare circulaţie, să-l desfiinţeze. Neagu Djuvara, tot fermecător şi elegant, le răspunde şi le dă şansa de a fi părtaşii unei polemici care poate va deveni celebra în cultura română...

Când a apărut, în 2007, Thocomerius–Negru Vodă, „problema cumană“ era apanajul exclusiv al specialiştilor: istorici, lingvişti şi arheologi. Ei cunoşteau adevărul, sau părţi din adevăr, şi anume că geneza statelor feudale româneşti, ca a tuturor statelor apărute după marile valuri migratoare, se datorează – pentru că aşa este istoria, le dă o şansă celor nou-veniţi – barbarilor, în cazul nostru, pecenegilor, dar mai ales cumanilor. Greu de admis, chiar printre istoricii români cu bună reputaţie de vreun secol încoace, că în rând cu strămoşii noştri atât de nobili – dacii şi romanii – stau şi nişte asiatici neşlefuiţi de civilizaţia occidentală. Şi mai greu de admis printre apărătorii îndârjiţi ai originilor pure, mai ales când aceştia se nutriseră cu istoria triumfalistă din ultimele decenii ale secolului XX – sau chiar o ticluiseră. Pe cât a fost de curajoasă cartea lui Neagu Djuvara, pe cât a fost de erudită şi de animată de o abordare comparatistă, pe atât de vehemente şi uneori lipsite de eleganţă au fost criticile care s-au abătut asupra ei şi asupra autorului ei. Au urmat răspunsurile, cum era şi firesc pentru urmaşul unor polemişti de mare talent. Iar răspunsurile date „neprietenilor lui Negru Vodă“ au fost necruţătoare, dar splendide. Cu această ediţie, „Dosarul Thocomerius“, care va fi cu siguranţă pomenit ca un exemplu de polemică aprinsă în cultura română, e oferit cititorului în integralitatea sa, cuprinzând şi cartea care a declanşat aşa-zisul scandal, şi pe cea în care s-au adunat replicile. Conţine, în plus, 40 de pagini de ilustraţii – fotografii, reproduceri de artă monumentală şi reconstituiri istorice – adunate cu o admirabilă înţelegere a istoriei de Radu Oltean. ..