Încoronat, în anul 800, la Roma, în ziua de Crăciun, de către Papa Leon al III-lea, Carol cel Mare, unificatorul francilor și cel mai mare lider creștin al Apusului, a înființat un prim imperiu medieval, cu capitala la Aachen, care, cu toate că nu a durat decât un secol, a reprezentat o forță europeană considerabilă, rivalizând cu Imperiul Roman de Răsărit (Bizanțul). Influența sa a fost enormă. Carol a devenit protectorul locurilor sfinte și a trimis un emisar la Bagdad califului Harun al-Rashid, care i-a răspuns trimițându-i în dar un… elefant alb.
De la Otto I, în 962, la Carol Quintul, ultimul care a primit, în 1530, coroana din mâinile Papei, Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană a succedat Imperiului Carolingian.
Chiar dacă, ulterior, ambițiile coloniale ale puterilor europene au dus la înființarea de imperii cu posesiuni în America, Africa sau Asia, și pe Bătrânul Continent s-au format astfel de structuri, care, într-un fel sau altul, s-au perpetuat până la finalul Primului Război Mondial, cu un epilog odios constituit de Al Treilea Reich al lui Hitler, care ajunsese la un moment dat să cotropească cea mai mare parte a Europei și încerca să-și extindă „spațiul vital” avansând dincolo de Moscova, eroare făcută cândva și de Napoleon.
Un caz aparte l-a reprezentat Uniunea Polono-Lituaniană (un soi de „commonwealth”), însă, între 1207 și 1918, Casa de Habsburg a fost cea care a realizat, periodic, o „colecție” de teritorii ale Europei Centrale, echivalente nucleului unei entități imperiale.
