Ultimul Culianu

Stralucit profesor de istoria religiilor, consecvent adversar al superstitiilor tribaliste si al furiilor nationaliste, Culianu a fost ucis in cladirea Divinity School din campusul Universitatii din Chicago, pe 21 mai 1991. Temerile carturarului asasinat cvasiritualic, cu peste trei decenii in urma, sunt de o dureroasa si primejdioasa actualitate. 

Aparitia lui Culianu printre noi a fost un miracol; parea ca exemplul sau ne poate face mai buni, mai profunzi, mai indrazneti, mai temeinici. Disparitia sa a fost o catastrofa; fara emulatia starnita de extraordinara sa reusita, am redevenit ce eram, si chiar mai putin decat atat. O cultura nu traieste (numai) din buchiseala, ci (mai ales) din strapungeri si iluminari. Dupa entuziasmul starnit de revelatiile lui Mircea Eliade, a urmat emotia starnita de revelatiile lui Ioan Petru Culianu. Primul ne-a aratat ca absolutul filozofiei se trage din existenta ontologiilor arhaice, iar acestora le-a redat actualitatea. Al doilea ne-a initiat in absolutul cunoasterilor revolute si viitoare, carora le-a etalat epistemologia. Amandoi s-au ocupat de religii si au cautat realul absolut in toate formele de realitate cotidiana. Amandoi au biruit lumea, ajungand mari savanti recunoscuti de toti; si amandoi au incercat sa realizeze in mod subversiv absolutul – unul cu indrazneala savantului universal, celalalt cu strafulgerarea geniului revolutionar. Descoperirile lor ar fi putut schimba din temelii o cultura. Dar dupa disparitia lor nu a urmat nimic. Strapungerile si iluminarile prilejuite de creatia lor au ramas, in tarile care le-au dat nastere, lipsite de orice consecinte. Odata ei plecati, noi am recazut in intuneric. Bajbaim, complet lipsiti de geniu.

Carui tip de om ii adreseaza ultimul Culianu iluminarile sale? se intreaba Horia-Roman Patapievici. O intrebare gemelara: carui tip de om i se adresa Giordano Bruno inainte ca intregul proiect al Renasterii, cu a sa mundus imaginalis, sa fie blocat de Reforma si Contrareforma? Portretul acestei umanitati este portretul ultimului Culianu, un portret de reflex utopic, cum observa si autorul, la antipodul omului recent: "...este omul cu cap de savant, inima de adolescent, curiozitate de experimentator, acribie de filolog, vastitate de computer, rapiditate de microprocesor, claritate de matematician si putere de a trai orice fel de viata ca pe o forma de tehnologie avansata proprie cyborg-ului". Cartea mi se pare exemplara nu numai prin argument si acribie, ci si prin faptul ca restituie o personalitate atat de complexa precum Ioan Petru Culianu spatiului culturii romane, o cultura care nu a stiut sa valorifice intuitiile celor cateva personalitati prestigioase care o consacra universalitatii.