Memoriile generalului Dumitru Dămăceanu, unul dintre actorii importanți ai înlăturării regimului Antonescu.
Tatăl meu a fost numit șef de stat-major la Comandamentul Militar al Capitalei. Așa s-a născut ideea lui 23 august 1944: politicienii și militarii au început să se întrunească și să discute. Tatei i-a revenit planul pentru București, odată cu întoarcerea armelor; orașul era plin de nemți... Când s-au succedat guvernele - Sănătescu, Groza -, tatăl meu a avut funcții. În 1946 a fost la Paris, unde a reprezentat România la Conferința de Pace. La 30 decembrie 1947, eram singură acasă, când am aflat de la radio că regele a abdicat; când s-au întors părinții de la teatru, au crezut că visasem urât! După instaurarea republicii s-a terminat și cariera tatălui meu în armată: fără leafă, fără grad, a ajuns să lucreze la Plafar. A fost greu: casa a fost naționalizată, iar noi am fost restrânși numai la mansardă. Între timp, au început perchezițiile: sunau oameni la ușă, intrau și luau acte, scrisori, decorații etc. Mama a început să împacheteze lucruri, să le ducă pe la prieteni, în pivnițe, în poduri... - Gabriela Romana Dămăceanu
Actul de la 23 august 1944 ocupă un loc aparte în istoriografia românească, fiind, prin sutele de cărți și studii științifice care i s-au dedicat, unul dintre subiectele istorice abordate cel mai mult. Fără îndoială, interesul istoriografic pentru această temă a atins apogeul în perioada regimului comunist, oferind de multe ori o perspectivă deformată, condiționată ideologic. Cei care studiază actul de la 23 august nu pot ignora memoriile generalului Dumitru Dămăceanu, publicate acum în prima ediție integrală, fiind totodată și o ediție critică, bazată pe studiul sistematic al multiplelor sale versiuni.
