Intens poetica, scrisa in versetele dragostei unui fiu pentru mama lui, in care extrema delicatete si fragilitate a sentimentului se transforma, prin scris, in extrema putere si rezistenta, cartea Mama: O fotografie a timpului si a iubirii este o poveste fara sfarsit, plina de melancolie.
O reconstituire afectiva, din memoria care se remodeleaza in noi si noi versete. Un mod de a transforma doliul intr-un fel, foarte personal, de bucurie. Portretul mamei se lumineaza si se deseneaza in tuse aproape metafizice si in sunetele unui dor fara saþiu. Este, atat in mama, cat si in fiul care o creeaza iar si iar, un "amestec de visare romantica si ingandurare cehoviana", "de exaltare muzicala si luciditate a inimii", "devotiune si discretie". Desi toate atributele din carte sunt ale mamei, pentru cititor, devin si ale fiului. Nici nu s-ar putea altfel, pentru ca, prin alchimia rememorarii, cei doi nu mai sunt separati, devin una.
Ioan Stanomir va ramane, probabil, autorul celei mai vii carti de dragoste filiala din proza noastra.
