Avem în aceste prime jurnale „non-intime“, cum le numeşte Denis de Rougemont, un autor care se caută pe sine confruntându-se cu lumea de la sfârşitul deceniului trei al secolului trecut. O lume tihnită încă, lipsită de convulsii şi de derapaje, care nu face parcă decât să-l trimită înapoi, spre explorarea propriei interiorităţi, pentru a afla acel glas unic ce-i aparţine numai lui. Jurnalul de faţă este de aceea un discurs de o autenticitate rar întâlnită, care respinge deopotrivă atitudinea căldicică şi excesul în expresie, discurs echilibrat ce-l va caracteriza întotdeauna pe întemeietorul filozofiei personaliste.„Nu mă interesează nici arta de a spune în sine, care este o zicere despre nimic şi căreia mai multe şcoli de retorică îi înnoiesc prin secole exigenţa austeră sau barocă; nici acel mod de a spune fără artă de care oricine s-a crezut capabil, dintotdeauna, pe motiv că a trăit. Dacă ar trebui cu orice preţ să aleg, probabil aş opta – împins de o nevoie inconştientă de a supracompensa – pentru povestire. Pentru Istorie, aşadar.” (Denis de Rougemont)„Gândirea lui Denis de Rougemont este globală, se regăseşte la toate nivelurile, este totală fără a fi totalitară; nu e dogmatică, însă oferă cheile, metodele indispensabile pentru indispensabila gândire personală, fiind capabilă să răspundă problemelor de azi. Filozofia lui Denis de Rougemont ar fi, cu siguranţă, în măsură să le dea occidentalilor forţa intelectuală prin care să reziste la şantajul dogmelor totalitare. Dacă tinerii noştri gânditori, aflaţi într-un impas cogitativ, au nevoie de o direcţie şi de un model de gândire teoretică şi practică, le pot găsi, spre marele lor folos, la acest autor.” (Eugène Ionescu)..

În 1935-1936, Denis de Rougemont acceptă un post de lector de literatură franceză la Frankfurt, nu în ultimul rând din dorința de a fi martor al istoriei, în deplină cunoștință de cauză. Jurnalul său înregistrează pas cu pas semnele unei istorii care a luat-o razna, de la micile și marile lașități cotidiene până la spectacolul înfricoșător al mulțimilor halucinate care urlă pe stadioane numele lui Hitler.„Iată însă că se ridică un vuiet ca de maree, de-afară se aud trompete. Reflectoarele se sting în sală, în timp ce pe tavan se aprind săgeți luminoase îndreptate către o ușă aflată la nivelul primei galerii. O lumină de reflector dezvăluie în prag un bărbat scund, îmbrăcat în brun, cu capul gol, cu un zâmbet extatic. Patruzeci de mii de oameni, patruzeci de mii de brațe s-au ridicat ca unul singur. Bărbatul înaintează foarte încet, salutând cu un gest molcom, episcopal, în asurzitoare urlete ritmate: heil! (În scurtă vreme nu mai aud decât urletele răgușite ale vecinilor mei pe un fond de furtună și de răpăieli înăbușite.) Înaintează pas cu pas, primește omagiul, de-a lungul pasarelei ce duce la tribună. Timp de șase minute, foarte mult. Nimeni nu-și poate da seama că țin mâinile în buzunar: stau toți drepți, nemișcați, și urlă în același ritm, cu ochii țintă pe acel punct luminos, acel chip cu zâmbetul extatic, iar lacrimile curg pe fețe, în întuneric.” (Denis de Rougemont)Fotografia de pe coperta 1: Denis de Rougemont, 1946Pe coperta 4: Deschiderea primei părți a autostrăzii Frankfurt/Main–Darmstadt de către Hitler, 1935..

În ultima parte a Jurnalului unei epoci, Denis de Rougemont este un adevărat „spectator angajat“ al conflagraţiei mondiale. Mobilizat mai întâi în armata elveţiană în timpul aşa-numitului „război ciudat“, conspirând împotriva guvernului din ţara cantoanelor, el este invitat să ţină conferinţe în Statele Unite ale Americii, unde rămâne în exil până la încheierea războiului. Exilul îi prilejuieşte autorului cunoaşterea culturii americane şi a Americii profunde, un periplu argentinian plin de farmec exotic, precum şi întâlniri semnificative cu emigraţia franceză, din rândul căreia se detaşează André Breton, Marcel Duchamp sau Antoine de Saint-Exupéry. Observaţiile sale, mereu pătrunzătoare, dezvăluie aceeaşi conştiinţă vie, aceeaşi verticalitate dovedită cu nenumărate prilejuri şi aceeaşi dragoste neclintită pentru Europa, pentru proiectul de unificare a ei, căruia i se va dedica în anii postbelici.„Gândirea lui Denis de Rougemont este globală, se regăseşte la toate nivelurile, este totală fără a fi totalitară; nu e dogmatică, însă oferă cheile, metodele indispensabile pentru indispensabila gândire personală, fiind capabilă să răspundă problemelor de azi. Filozofia lui Denis de Rougemont ar fi, cu siguranţă, în măsură să le dea occidentalilor forţa intelectuală prin care să reziste la şantajul dogmelor totalitare. Dacă tinerii noştri gânditori, aflaţi într-un impas cogitativ, au nevoie de o direcţie şi de un model de gândire teoretică şi practică, le pot găsi, spre marele lor folos, la acest autor.“ (Eugène IONESCO)..

Jurnalul unei fete greu de multumit este o carte rara, de felul celor - putine - care definesc o epoca si marcheaza generatii de cititori. Asemenea Jurnalului lui Mihail Sebastian, singurul comparabil ca importanta, Jurnalul lui Jeni Acterian sta marturie pentru o intreaga generatie: pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Tutea, Marieta Sadova, Alice Botez, Alexandru Dragomir, Emil Botta, Cella Delavrancea, Nae Ionescu si multi altii autoarea i-a cunoscut indeaproape si-i descrie totdeauna lucid si inteligent. Sub semnul aceleiasi intransigente luciditati, ce nu exclude autoironia, stau lecturile nesfarsite, viata artistica la care participa cu frenezie, evenimentele istorice sau personale, si chiar dragostea si moartea - prezenta obsesiv si premonitoriu...

Jurnalul unei fete greu de mulţumit, o carte rară, de felul celor – puţine – care definesc o epocă şi marchează generaţii de cititori, apare pentru prima oară în ediţie integrală, ilustrată cu fotografii inedite. Restituim publicului cu fidelitate, în integralitatea lor, cele douăzeci şi opt de caiete cu în¬semnările lui Jeni Acterian. Ele cuprind perioada 1929–1953 şi sunt însoţite de un aparat critic ce lămureşte neclarităţile şi întregeşte deopotrivă imaginea unei lumi apuse şi traiec-toria unui destin meteoric. Asemenea Jurnalului lui Mihail Sebastian, singurul comparabil ca importanţă, Jurnalul lui Jeni Acterian stă mărturie pentru o întreagă generaţie: pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Marieta Sadova, Alice Botez, Alexandru Dragomir, Cella Delavrancea, Emil Botta, Nae Ionescu şi mulţi alţii autoarea i-a cunoscut îndeaproape şi-i descrie totdeauna lucid şi inteligent. Sub semnul aceleiaşi intransigente lucidităţi, ce nu exclude autoironia, stau lecturile nesfârşite, viaţa artistică la care participă cu frenezie, evenimentele istorice sau personale, şi chiar dragostea şi moartea – prezentă obsesiv şi premonitoriu.„Îmi zâmbeam adineauri în oglindă, gândindu-mă că praful şi pulberea se va alege din toată complicaţia asta care sunt şi care se cheamă om. Eu, ăsta, cu obsesia neantului şi a morţii, eu, ăsta, sentimental şi aiurit, eu, ăsta, care-mi izbesc fruntea de întrebări, care sunt în stare să-mi pierd zile întregi enervându-mă în jurul unui Sănduc sau privind-o pe Loi cum îmi dă în cărţi; eu, ăsta, care fac prăjituri şi citesc Leibniz, mă zbengui o zi întreagă cu bicicleta şi-mi număr melancoliile. Eu, ăsta, amestec de superficialitate şi adâncime, egal de pasionată şi de blazată în superficialitate, ca şi în adâncime. Eu… privesc (tot pasionat şi blazat) cum se cască Neantul, şi praful şi pulberea se va alege de mine. Şi singura întrebare pe care nu mi-o pun este de ce acord atâta importanţă acestui lucru. E şi asta o limită.“..

Editie ingrijita, traduceri din franceza si engleza, prefata si note de S. Skultety Jurnalul unei fete greu de multumit, o carte rara, de felul celor - putine - care definesc o epoca si marcheaza generatii de cititori, apare pentru prima oara in editie integrala, ilustrata cu fotografii inedite. Restituim publicului cu fidelitate, in integralitatea lor, cele douazeci si opt de caiete cu insemnarile lui Jeni Acterian. Ele cuprind perioada 1929-1953 si sunt insotite de un aparat critic ce lamureste neclaritatile si intregeste deopotriva imaginea unei lumi apuse si traiectoria unui destin meteoric. Asemenea Jurnalului lui Mihail Sebastian, singurul comparabil ca importanta, Jurnalul lui Jeni Acterian sta marturie pentru o intreaga generatie: pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Tutea, Marieta Sadova, Alice Botez, Alexandru Dragomir, Cella Delavrancea, Emil Botta, Nae Ionescu si multi altii autoarea i-a cunoscut indeaproape si-i descrie totdeauna lucid si inteligent. Sub semnul aceleiasi intransigente luciditati, ce nu exclude autoironia, stau lecturile nesfarsite, viata artistica la care participa cu frenezie, evenimentele istorice sau personale, si chiar dragostea si moartea - prezenta obsesiv si premonitoriu. Aceasta prima editie integrala, ilustrata cu fotografii inedite, restituie publicului cu fidelitate, in integralitatea lor, cele 28 de caiete cu insemnarile lui Jeni Acterian. Ele cuprind perioada 1929-1953 si sunt insotite de un aparat critic ce lamureste neclaritatile si intregeste deopotriva imaginea unei lumi apuse si traiectoria unui destin meteoric. ,Imi zambeam adineauri in oglinda, gandindu-ma ca praful si pulberea se va alege din toata complicatia asta care sunt si care se cheama om. Eu, asta, cu obsesia neantului si a mortii, eu, asta, sentimental si aiurit, eu, asta, care-mi izbesc fruntea de intrebari, care sunt in stare sa-mi pierd zile intregi enervandu-ma in jurul unui Sanduc sau privind-o pe Loi cum imi da in carti; eu, asta, care fac prajituri si citesc Leibniz, ma zbengui o zi intreaga cu bicicleta si-mi numar melancoliile. Eu, asta, amestec de superficialitate si adancime, egal de pasionata si de blazata in superficialitate, ca si in adancime. Eu... privesc (tot pasionat si blazat) cum se casca Neantul, si praful si pulberea se va alege de mine. Si singura intrebare pe care nu mi-o pun este de ce acord atata importanta acestui lucru. E si asta o limita. - Jeni Acterian..

Se întâmplă uneori să apară câte un roman care ne captivează într-atât, încât devine mai mult decât o poveste – devine o experiență de care ne vom aminti mereu. Jurnalul unei iubiri este o astfel de carte, o adevărată sărbătoare a pasiunii care nu este limitată nici de timp, nici de vârstă, o poveste care ne face să zâmbim și ne mișcă până la lacrimi, dându-ne din nou încredere în dragostea adevărată...Ajuns la 31 de ani, Noah Calhoun se întoarce în orășelul lui natal de pe coasta Carolinei de Nord după cel de-al Doilea Război Mondial, bântuit de amintirea fetei pe care a pierdut-o cu mai bine de zece ani în urmă. La 29 de ani, Allie Nelson este o tânără din înalta societate pe cale să se mărite cu un avocat bogat, dar nu-și poate lua gândul de la băiatul care i-a furat inima. Așa începe o poveste de dragoste atât de profundă și de statornică, încât poate transforma tragedia în triumf și poate chiar să facă o minune...„O carte de citit într-o noapte... Sparks are o putere autentică de a crea emoții. Dacă vreți să fiți mișcați până la lacrimi, Jurnalul unei iubiri este cartea potrivită.“ USA Today„Această poveste încântătoare despre o dragoste pierdută și regăsită... rezonează cu o vibrație emoțională care îi va încânta pe cititori.“ Bookshelf..

„Din teama de a nu-și risipi minunea neîncepută a ființei, Carina refuză să intre în felurile de viața neautentică ale celorlați: refuză distracțiile, întâlnirile, curtea băieților… Frumusețea fetei vine din faptul că știe să rămână, cu firesc și grație, în inima propriei așteptări.Nu cumva trebuie să întâlnești excepția în altul pentru a o actualiza pe a ta? Și atunci? Ce lucru extraordinar poate să se întâmple în viața unei fete care se rezumă la a merge prin oraș și a picta obsesiv podul de pe Arno?La capătul așteptării Carinei, trebuie să se întâmple ceva «ieșit din comun». Dar există oare ceva mai ieșit din comun decât îndrăgostirea? Când două ființe «cad în dragoste», ele evadează într-un «altundeva» care recurge doar întâmplător la semnele acestei lumi. Cum va arăta iubirea Carinei dacă ea nu e comensurabilă cu nimic din viața obișnuită?Am citit fermecat povestea «imposibilei iubiri» a Kayei de Vos, cu gândul la trecătoarele noastre întâlniri pământene cu absolutul. Nu e minunat să simți zvonul unei lumi căreia, deși n-ai vizitat-o niciodată, îi păstrezi amintirea?” (Gabriel Liiceanu)O studentă se îndrăgostește de un bărbat fără trecut, misterios și fascinant, apărut de niciunde în viața ei; o tânără de o frumusețe neobișnuită dispare fără veste după o noapte de dragoste, lăsând în urmă întrebări fără răspuns; o femeie la vârsta maturității își urmează soțul în spațiul straniu al unei alte dimensiuni — trei povești de dragoste, trei destine pendulând între real și fantastic și un oraș care le împletește surprinzător: Florența. În acest loc al tuturor promisiunilor, iluziilor și speranțelor, viața se scurge în ritmul inimii, vegheată de bătrânul Ponte Vecchio, martorul mut al atâtor istorii emoționante.O carte frumoasă ca o pictură florentină despre puterea iubirii de a spulbera tabuuri și prejudecăți, de a arunca în aer barierele spațiului și timpului și de a așterne punți între lumile văzute și cele nevăzute...

„Din teama de a nu-și risipi minunea neîncepută a ființei, Carina refuză să intre în felurile de viața neautentică ale celorlați: refuză distracțiile, întâlnirile, curtea băieților… Frumusețea fetei vine din faptul că știe să rămână, cu firesc și grație, în inima propriei așteptări. Nu cumva trebuie să întâlnești excepția în altul pentru a o actualiza pe a ta? Și atunci? Ce lucru extraordinar poate să se întâmple în viața unei fete care se rezumă la a merge prin oraș și a picta obsesiv podul de pe Arno? La capătul așteptării Carinei, trebuie să se întâmple ceva «ieșit din comun». Dar există oare ceva mai ieșit din comun decât îndrăgostirea? Când două ființe «cad în dragoste», ele evadează într-un «altundeva» care recurge doar întâmplător la semnele acestei lumi. Cum va arăta iubirea Carinei dacă ea nu e comensurabilă cu nimic din viața obișnuită? Am citit fermecat povestea «imposibilei iubiri» a Kayei de Vos, cu gândul la trecătoarele noastre întâlniri pământene cu absolutul. Nu e minunat să simți zvonul unei lumi căreia, deși n-ai vizitat-o niciodată, îi păstrezi amintirea?“ – Gabriel LiiceanuO studentă se îndrăgostește de un bărbat fără trecut, misterios și fascinant, apărut de niciunde în viața ei; o tânără de o frumusețe neobișnuită dispare fără veste după o noapte de dragoste, lăsând în urmă întrebări fără răspuns; o femeie la vârsta maturității își urmează soțul în spațiul straniu al unei alte dimensiuni — trei povești de dragoste, trei destine pendulând între real și fantastic și un oraș care le împletește surprinzător: Florența. În acest loc al tuturor promisiunilor, iluziilor și speranțelor, viața se scurge în ritmul inimii, vegheată de bătrânul Ponte Vecchio, martorul mut al atâtor istorii emoționante. O carte frumoasă ca o pictură florentină despre puterea iubirii de a spulbera tabuuri și prejudecăți, de a arunca în aer barierele spațiului și timpului și de a așterne punți între lumile văzute și cele nevăzute...

Doliul durează doi ani, îi repetă prietenii lui Eric-Emmanuel Schmitt când acesta încearcă, fără succes, să depăşească suferinţa incomensurabilă a morţii celei ce i-a dat viaţă. Fiul îndurerat documentează, în emoţionantele pagini ale acestei confesiuni sfâşietoare, parcursul de la deznădejde la conştientizarea datoriei de a fi fericit – singura cale de a-şi omagia mama.Pendulând neîncetat între evocarea trecutului fericit şi consemnarea prezentului, cu realităţile sale inexorabile, Jurnalul unei iubiri pierdute transformă experiența morții într-o pledoarie pentru viaţă...

Doliul dureaza doi ani, ii repeta prietenii lui Eric-Emmanuel Schmitt cand el incearca sa depaseasca suferinta provocata de moartea aceleia care i-a dat viata. Fiul documenteaza, in tulburatoarele pagini ale acestei confesiuni, cei doi ani in care parcurge drumul de la deznadejde la constientizarea datoriei de a fi fericit - singura cale de a-si omagia mama. Doi ani in care deapana amintiri de-o viata, traieste si inregistreaza curajos sentimente contradictorii, momente-cheie si clipe de cumpana. Penduland intre evocarea trecutului fericit si consemnarea prezentului, cu realitatile sale inexorabile, Jurnalul unei iubiri pierdute transforma experienta mortii intr-o pledoarie pentru viata.Un scriitor nu poate reinvia pe nimeni, dar poate da viata prin cuvinte. La doi ani de la disparitia mamei sale, autorul se hotaraste sa-si transforme jurnalul doliului in carte - o carte in care nu vorbeste de­spre el, ci despre noi, noi toti, care trebuie sa infruntam, mai devreme sau mai tarziu, pierderea parintilor. Sa dai nume durerii, sa trasezi apoi un drum spre lumina, nu e oare acesta cel mai frumos dar pe care un romancier il poate face cititorilor sai? - Le PelerinUn text superb, care merge dincolo de intim. - PagesO carte emotionanta, presarata cu ganduri si maxime pline de miez despre doliu, despre pierdere. - Le FigaroAceasta poveste magnifica nu vorbeste numai despre el, ci despre ei, un fiu si mama sa, legati printr-o dragoste simbiotica. - Dimanche (Belgia)O poveste de o infinita autenticitate, coplesitoare. - Femme ActuelleEmotionant, autentic, revigorant. - Le Soir..

„Anemari-Helen Necsulescu este mama si asta nu ii ocupa tot timpul. Ea are vreme sa observe, sa inteleaga, sa simta, sa analizeze si sa noteze emotii, stari si revelatii. Sunt sigura ca in povestea ei se vor regasi multi parinti. Si cred ca toti parintii merita sa citeasca povestire cu poves­tire ca sa inteleaga mai bine aceasta lume aparte – cea a oamenilor care cresc oameni.Anemari are toate fricile parintilor care vor sa creasca spirite libere. Si mai are si felurile ei, originale, de-a rezolva situatii…“Jurnalul unei mame” este povestea oricarui parinte. O carte care n-ar trebui sa lipseasca de pe noptiera celor care cauta o incurajare, o bruma de intelegere sau un gram de inspiratie.“ (Mirela Retegan – Antrenorul Parintilor, fondatoarea Gastii Zurli)„Betele in care Anemari-Helen Necsulescu si-a infipt nenumaratele farfurii pline ochi cu obligatii, cu bucurii, cu sacrificii, cu enervari, cu renuntari si cu noi inceputuri sunt cioplite din fibra durabila si flexibila a copacului dragostei fara seaman pe lume. E atata dragoste de mama in cartea asta, atata tenacitate de femeie care jongleaza iscusit cu toate rolurile ei istovitoare si inaltatoare, atata har de scriitoare ce gireaza paginile de literatura cu propria-i viata, incat va avertizez ca spectacolul lecturii va va face sa aplaudati, sa lacrimati, sa radeti in hohote si, paradoxal, sa va treziti in fata unor intelesuri esentiale pentru voi insiva, cititorii norocosi ai unor file de jurnal al carui adevar aluneca in bucurie, al carui haz se lumineaza in viata, a carui nebunie se preschimba, uneori la propriu, ritmat si neasteptat, in poezie.“ (Alice Nastase Buciuta – mama (fara jurnal) si scriitoare)Anemari-Helen Necsulescu este licentiata in filologie si doctor in stiinte politice, cu o preocupare pentru dialogul dintre societatea civila si actorii politici. Mama a doi copii adoptati, Anemari-Helen Necsulescu este o activista care a crescut in cartierul bucurestean Rahova si pentru care singura sansa la o viata mai buna a fost educatia. Educatia este raspunsul pe care ea il ofera problemelor cu care se confrunta profesional si personal. Rolurile asumate de o femeie in societatea romaneasca actuala, dar si presiunea sociala asupra femeii de a performa in toate aceste roluri, la pachet cu propriile frici si angoase, cu o amprenta semnificativa a modelului parental mostenit, sunt teme care o preocupa pe Anemari si pe care ea le aduce, in mod frecvent, in spatiul public, iar, prin acest demers, in pagini de carte. De-a lungul anilor, Anemari si‑a exersat condeiul scriind pe blog‑uri, mai apoi in pagini de revista, pregatindu-se astfel pentru debutul sau literar...

Ligia Pop este un nume recunoscut în domeniul alimentației raw food din România, dar și pe plan internațional. Consultant în nutriție raw și maestru bucătar în alimentația fără foc, a publicat până în prezent opt cărți de specialitate: Rețete vegane fără foc (care a câștigat, în 2014, cel mai prestigios premiu la etapă națională a Gourmand World Cookbook Awards, în cadrul categoriei „Best Vegan Cookbook“); Germeni și vlăstari: surse de sănătate și energie; Jurnal de sarcina: sfaturi pentru o naștere fără frică și un bebe sănătos; Deserturi raw pentru copii și părinți sănătoși; Sfaturi pentru o viață mai sănătoasă; Diversificarea raw și vegană: sfaturi și rețete pentru bebeluși și copii mai mari; Un ghid al detoxifierii în 15 zile, plus cartea de față.Este singurul raw chef din lume care a primit, în anul 2011, distincția mondială YouTube Next Chef. Pe lângă numeroasele sale activități, organizează anual, în toată țară, ediții ale Raw Generation Conference, evenimente promovând un stil de viață sănătos și echilibrat, fiind totodată gazdă show-urilor TV online „Ligia’s Kitchen“ și „De vorba cu Ligia“.Pentru mai multe detalii, vizitați: ligiapop.comÎmpărtășind experiențe, impresii și întâmplări ale autoarei alături de încântătoarea să fetiță, volumul se dorește un cuprinzător ghid destinat proaspetelor mame, cărora le oferă o gama largă de sfaturi utile pentru creșterea, de la naștere și până la 3 ani, a unui copilaș împlinit.A fi mama înseamnă să îți asculți instinctele și inima – iar dacă vei adaugă la bagajul propriu de cunoștințe îndrumările detaliate din carte, ce se bazează pe principii moderne aplicate cu discernământ,în căminul tău vor domni echilibrul, bunăstarea și armonia sufletească...

Ellie şi părinţii ei sunt şocaţi când Tuffy le aduce în casă o pasăre moartă. Apoi un şoarece. Apoi un iepure.Iar Tuffy pur şi simplu nu înţelege de ce fac din asta o tragedie!..

Ellie şi părinţii ei sunt şocaţi când Tuffy le aduce în casă o pasăre moartă. Apoi un şoarece. Apoi un iepure.Iar Tuffy pur şi simplu nu înţelege de ce fac din asta o tragedie!..

Cartea reprezinta un ghid nepretuit de indrumare prin mintea si sufletul Virginiei Woolf, pus la punct de catre sotul ei, Leonard Woolf (care semneaza si prefata), prin selectia unor fragmente semnificative din jurnalele pe care le-a tinut timp de 27 de ani. Acesta a ales insemnari despre ce facea si ce gandea scriitoarea, despre oamenii cu care se intalnea – adesea, importanti scriitori contemporani –, dar, mai ales, despre cartile ei. Aflam partea nevazuta a creatiei sale, gandurile ce ii insoteau lucrarile pe masura ce erau scrise, precum si zbaterile neincetate ale autoarei fata in fata cu critica la care erau supuse. In plus, vom citi si minunate fragmente de opinii personale legate de lecturile sale. O analiza completa a solului din care a luat nastere opera nemuritoare a acestei scriitoare, care continua sa fie atat de actuala...