JURNALUL PĂSTRĂTORULUI DE SPIRITE nu seamănă cu nicio carte pe care ai citit-o până acum!Scanează fiecare pagină cu ajutorul aplicației pe măsură ce citești povestea și vei descoperi o lume magică și misterioasă, plină de spirite de toate felurile, în care nimic nu e așa cum pare! Ai curaj?Agamemnon White – funcționar al SUMBRIS, Societatea pentru urmărirea morților vii – a dispărut. Nu ne-a rămas de la el decât jurnalul pe care îl ții acum în mâinile tale și în care Ag colecta... cele mai puternice spirite din lume!Sarcina ta este să te înscrii în SUMBRIS, să citești jurnalul lui Ag și să ne ajuți să-l salvăm. Dar ai grijă!... În clipa când deschizi cartea, vei elibera spiritele pe care Ag le-a închis în ea. Poți să le capturezi din nou și să rezolvi misterul dispariției lui... fără să dispari tu însuți?„... ar putea încuraja să citească o generație care nu se mai dezlipește de computer sau de jocurile pe telefonul mobil” (The Times)..

În acest jurnal, tu şi prietenii tăi de la şcoală şi nu numai vă puteţi nota cele mai frumoase visuri, împărtăşi impresii şi gânduri, găsind în paginile acestui carneţel locul ideal pentru a vă cunoaşte mai bine.Pe parcursul acestei experienţe vă însoţeşte Micul prinţ, prietenul tuturor copiilor...

Matilda, e exact cum ai spus: nimeni nu poate salva pe nimeni altcineva. Poți suferi împreună cu ei, dar nu îi poți salva. Îi mai poți alina, ca atunci când faci un calmant unui bolnav în chinuri, dar efectul trece și doare din nou. În fața suferinței și a morții suntem singuri. De abia atunci suntem cu adevărat singuri.„Aceasta este o carte. Nu vă luați după spusele personajului principal, „eu nu sunt scriitoare“, sunt doar cuvintele unui personaj, iar personajele nu scriu cărți. Aceasta este o carte pe care o veți iubi, asta după ce veți trece prin a vă plăcea foarte mult, a nu o putea lăsa din mână, a intra în panică atunci când n-o găsiți pe noptieră, pe masă ori în geantă, a cita din ea, a zâmbi la amintirea anumitor pasaje și alte manifestări ale îndrăgostirii la prima vedere. O veți iubi, vă va obseda și o veți și visa. Nu așa se manifestă o iubire omenească adevărată?“Ana Barton„Citește-o numai după ce ți-ai scos masca pe care o porți prin lume. Dacă ești printre norocoșii cărora le vorbește pe limba lor, cartea asta s-ar putea să te învețe să arzi, așadar să te salveze.“Cristina Nemerovschi..

Majoritatea oamenilor sunt urâţi, monstruoşi şi goi pe dinăuntru. Nici diavolul nu şi-ar face sălaş în trupurile lor găunoase. Sunt doar nişte golemi, fiinţe fără suflet. Cum îndrăzneşte un cadavru să vină la mine şi să-mi predice viaţa? Cum îndrăzneşte o mumie descompusă să îmi vorbească despre natura lucrurilor? Cum poate un om a cărui existenţă nu este decât o agonie prelungită, care din respect pentru igienă şi pentru natură nu ar trebui tolerată, să îmi vorbească despre viaţa fără de veci şi tinereţea veşnică? Îmi pare că oamenii au nevoia perversă de a vorbi cel mai mult despre lucrurile care îi depăşesc cel mai tare. Orbul vrea să aibă viziuni, surdul vrea să audă vorbe înţelepte, mutul ar vrea să spună ceva, iar mortul ar scrie un tratat despre viaţă.”Eroul lui Mareş este o combinaţie între Tyler Durden, Maldoror şi Arthas. Cele trei faţete ale personajului caută, uneori în ciuda lor, iniţierea prin violenţă. Probabil trebuie să distrugi lumea ca să te găseşti pe tine însuţi, probabil vi se vor deschide ochii numai atunci când veţi purta cagulă.”(Ștefan Bolea)..

Renia este o tânără care visează să devină poetă. Dar e 1939, iar Renia este evreică și trăiește în Polonia. Când Rusia și Germania îi invadează țara, lumea Reniei se năruie. Separată de mama sa, se adăpostește la bunici, de unde fuge apoi pentru a scăpa de raidurile aeriene nocturne, observă dispariția altor familii de evrei și, în final, este martoră la crearea ghetoului. Însă alături de teroarea războiului, există și frumusețe. Renia își găsește vocea de scriitoare și se îndrăgostește. Ea și Zygmunt se sărută pentru prima dată cu câteva ore înainte ca naziștii să ajungă în orașul ei natal. Și tot Zygmunt va scrie ultima însemnare în jurnalul Reniei. Redescoperit recent, după șaptezeci de ani, Jurnalul Reniei este deja considerat o lucrare clasică a literaturii Holocaustului. Scris cu o claritate și o măiestrie care amintesc de Anne Frank, Jurnalul Reniei este o mărturie extraordinară atât pentru ororile războiului, cât și pentru viața care poate exista chiar și în cele mai întunecate vremuri...

„15 iulie 1942, miercuriȚine minte ziua aceasta; ține‑o bine minte. O să le povestești generațiilor care vin. De astăzi, de la ora 8, am fost închiși în ghetou. Acum locuiesc aici. Lumea este despărțită de mine și eu sunt despărțită de lume.”Renia este o tânără care visează să devină poetă. Dar e 1939, iar Renia este evreică și trăiește în Polonia. Când Rusia și Germania îi invadează țara, lumea Reniei se năruie. Separată de mama sa, se adăpostește la bunici, de unde fuge apoi pentru a scăpa de raidurile aeriene nocturne, observă dispariția altor familii de evrei și, în final, este martoră la crearea ghetoului.Însă alături de teroarea războiului, există și frumusețe. Renia își găsește vocea de scriitoare și se îndrăgostește. Ea și Zygmunt se sărută pentru prima dată cu câteva ore înainte ca naziștii să ajungă în orașul ei natal. Și tot Zygmunt va scrie ultima însemnare în jurnalul Reniei.Redescoperit recent, după șaptezeci de ani, Jurnalul Reniei este deja considerat o lucrare clasică a literaturii Holocaustului. Scris cu o claritate și o măiestrie care amintesc de Anne Frank, Jurnalul Reniei este o mărturie extraordinară atât pentru ororile războiului, cât și pentru viața care poate exista chiar și în cele mai întunecate vremuri...

Vocea tânărului Adrian a atras milioane de cititori.Adrian Mole e un băiat care se confruntă cu problemele tipice adolescenţei: fetele, părinţii, profii, iar nimănui nu-i pasă de necazurile lui. Dar, spre deosebire de alţi adolescenţi de vârsta lui, el ţine un jurnal de un haz nebun, ce devine o cronică a dezastrelor la care îl supune viaţa. Iubita l-a părăsit, mama are un amant, câinele a fugit de-acasă, iar cei de la BBC – în ciuda insistenţelor sale – nu vor nici în ruptul capului să-i publice poeziile. Cu cât disperarea e mai mare, cu atât însemnările sunt mai amuzante.De o sinceritate cuceritoare, vocea tânărului Adrian a atras milioane de cititori, încă de la prima apariţie a Jurnalului, în epoca Thatcher. ..

Vocea tânărului Adrian a atras milioane de cititori.Adrian Mole e un băiat care se confruntă cu problemele tipice adolescenţei: fetele, părinţii, profii, iar nimănui nu-i pasă de necazurile lui. Dar, spre deosebire de alţi adolescenţi de vârsta lui, el ţine un jurnal de un haz nebun, ce devine o cronică a dezastrelor la care îl supune viaţa. Iubita l-a părăsit, mama are un amant, câinele a fugit de-acasă, iar cei de la BBC – în ciuda insistenţelor sale – nu vor nici în ruptul capului să-i publice poeziile. Cu cât disperarea e mai mare, cu atât însemnările sunt mai amuzante.De o sinceritate cuceritoare, vocea tânărului Adrian a atras milioane de cititori, încă de la prima apariţie a Jurnalului, în epoca Thatcher. ..

Un bestseller internațional în spiritul romanului "Un bărbat pe nume Ove"Cine e Hendrik Groen? Să fie într-adevăr un octogenar respectabil? Un avertizor de integritate al căminelor de bătrâni din Amsterdam? Sau poate în spatele acestui pseudonim se ascunde un faimos scriitor de limbă neerlandeză. Nimeni nu știe cine e misteriosul Hendrik Groen, ori cât adevăr există în scrierile sale, însă formidabilul succes de care s-a bucurat – a fost tradus în peste treizeci și trei de limbi – l-a făcut să-și continue demersul început pe site-ul revistei Torpedo cu un nou volum în care pune sub lupă un an din viața atașantului personaj. Iată ce spune despre romanele lui: „Nu există nici o frază mincinoasă, însă nu toate cuvintele sunt adevărate.“Hendrik Groen are 83 de ani, locuiește într-un cămin din Amsterdam și nu poate să sufere bătrânii. Mai exact, detestă smiorcăielile și văicărelile, nelipsitele discuții despre boli și beteșuguri și veșnicele povești despre vremurile de odinioară cu care vin aceștia la pachet. Slavă Domnului, nu toată lumea din cămin e atât de plictisitoare! E suficient să se mai găsească câțiva bătrânei cu un spirit la fel de tânăr ca al lui Hendrik pentru ca clubul Badanumo („Bătrân, dar nu mort“) să ia naștere. Împreună, membrii clubului organizează diverse ieșiri (de la campionate de petancă la ateliere de gătit), perseverează în lupta lor împotriva conducerii căminului, se străduiesc să nu piardă contactul cu „lumea civilizată“ din afara căminului,  formează un front comun în fața pesimismului și-a suflului morții care îi înconjoară și încearcă, pe cât se poate, să se bucure de viață.Dincolo de situațiile comice și comentariile sarcastice se întrezăresc multe amintiri dureroase și răni necicatrizate. Însă, cu luciditate și demnitate, într-un stil lejer și printr-o scriitură simplă, Hendrik Groen ne livrează o înduioșătoare lecție de optimism adresată generațiilor de orice vârstă.„Lacrimile îmi șiroiau pe față. De la atâta râs. Nu m-am oprit din râs timp de trei zile.” (Ouderenjournaal)„Amuzantă, tragică și pe alocuri sfâșietoare.” (Het Parool)„Saga încântătoare și emoționantă a unui om care-i ține piept bătrâneții.” (Daily Express)„Fermecător și foarte nostim, jurnalul lui Hendrik oferă o demnitate și respect bătrânilor peste care se trece adesea cu vederea în cultura populară, furnizându-le cititorilor o imagine asupra importanței prieteniei și o privire în interiorul sistemului de îngrijire a vârstnicilor din societatea modernă.” (Publishers Weekly)„Amuzant și extrem de precis. Mi-a adus aminte în permanență de Zbor deasupra unui cuib de cuci, o altă tragicomedie privind tirania instituțiilor în care trăiesc indezirabilii. Bucurați-vă de tonul ușuratic al lui Groen, dar nu vă lăsați păcăliți de el. Jurnalul secret... este un manual al rezistenței pentru vremurile noastre.” (The Sunday Telegraph)Această carte a apărut cu sprijinul financiar oferit de Fundația Neerlandeză pentru Literatură...

„O operă în care atitudinea morală şi loialitatea joacă un rol aşa de mare poate părea învechită multor oameni de azi. Solidaritatea naţională pe care N. Iorga a predicat-o necontenit a rămas o formulă convenţională, repetată la festivităţi, în timp ce o fărâmiţează îmbrânceala partidelor şi a intereselor personale.Se publică astăzi pentru prima oară caietele XX-XXII, care întregesc Memoriile cu perioada de la 25 februarie 1938 la 26 noiembrie 1940, o seară înainte de sfârşitul în faţa unui pluton de execuţie improvizat. Existenţa acestui material inedit a fost complet necunoscută publicului, chiar istoricilor preocupaţi de biografia învăţatului sau de ilustrarea activităţii politice din ultimii ani de pace înainte ca ţara să fie absorbită de-al Doilea Război Mondial. Cititorii părţii precedente a jurnalului vor găsi detalii despre cum a evoluat situaţia şi despre regimul acelor ani, cu care Iorga a colaborat, dar îl vor recunoaşte şi pe el însuşi, chiar dacă unele aspecte – nemulţumire corozivă, resentiment, vanitate – care i-au influenţat relaţiile personale apar aici într-o lumină mai puternică.” (Andrei Pippidi)Am luptat contra dictaturei şi n-am făcut cârdăşie cu ea. Voiu lupta şi de azi înainte contra ei. Sunt ferm convins că viitorul Statului român nu este nici dictatura, nici comunismul. Sunt alte forme specifice adequate Statului român. Le poate imprima cine cunoaşte profund istoria acestui neam nenorocit.De viitorul României nu desperez. A trecut ea şi prin altfel de zile decât acestea. Este un mister al dăinuirii noastre peste tot răul ce vreau să ni-l facă alţii, pentru acela pe care din orbirea noastră ni-l facem singuri.Fotografia de pe copertă: N. Iorga în 1938..

Ciao!Ştiţi cine sunt eu?Încă de când eram mică, mi se spunea că sunt zurlie, pentru talentul meu infinit nostim de a intra în belele...(Aproape Întotdeauna fără să vreau!)Cum zic adulţii (bârrrrrrr!), râsul e contagios, aşa că staţi departe de jurnalul meu, pentru că ÎN MOD SIGUR o să înceapă să vi se întâmple şi vouă tot felul de chestii aiurea şi foarte, FOARTE ciudate...ĂSTA E UN JURNAL SERIOS (ŞI SECRET)ZURLIU E CEL CARE-L VA CITI!..

Jurnalul unei bufnițe – volumul 1: Eva Penaj a avut mereu idei GROZAVE – cum ar fi, de exemplu, FantastiBALUL Bobocilor!Eva vrea să organizeze un concurs de talente și unul de gătit, o paradă de modă și o expoziție de pictură. Dar Evei nu-i place să ceară ajutorul și sunt atât de multe de făcut! Oare va fi ea nevoită să ceară o aripă de ajutor prietenilor?Această carte este recomandată copiilor de peste 5 ani (nivelul 2 de lectură), fiind concepută special pentru micuții care au învățat recent să citească și vor să exploreze texte mai complexe...

Jurnalul unei bufnițe – volumul 2: Învățătoarea Evei spune o poveste ÎNFRICOȘĂTOARE. Apoi, în drum spre casă, Eva crede că vede o fantomă! Cea mai bună prietenă a Evei, Lucy, e singura care o crede. Dar a văzut ea CU ADEVĂRAT o fantomă?Există un singur mod de a afla asta: Eva și Lucy pornesc la vânătoare de fantome!Citește următoarele aventuri ale Evei! 80 de pagini color, o poveste captivantă și ilustrații minunate...

Învățătoarea Evei se MĂRITĂ! Întreaga clasă este invitată la nuntă! Eva organizează un club pentru planificarea nunții. Dar, când dispare un colier special, clubul pentru planificarea nunții se transformă într-un club al DETECTIVILOR.Va găsi oare Eva colierul înainte de ziua cea mare?Seria Jurnalul unei bufnițe este concepută special pentru copii de 5-8 ani, care abia au învățat să citească și sunt gata să exploreze, singuri sau cu ajutorul unui adult sau al unui frate mai mare, texte mai complexe și întâmplări mai captivante...

A sosit o bufniță nouă în POMOPOLIS!  Numele ei este Ina. Eva își dorește FOARTE mult să se împrietenească cu ea, dar Ina nu pare să vrea să‑și petreacă timpul cu Eva. Apoi Ina începe să se joace cu Lucy, cea mai bună prietenă a Evei. Oare își va pierde Eva  cea mai PAN‑TASTICĂ prietenă?Seria Jurnalul unei bufnițe este concepută special pentru copii de 5-8 ani, care abia au învățat să citească și sunt gata să exploreze, singuri sau cu ajutorul unui adult sau al unui frate mai mare, texte mai complexe și întâmplări mai captivante...

„Volumul irlandezului Patrick O’Brien, publicat în anul 1854, când rusofobia occidentală ajunsese la apogeu, capătă o semnificaţie aparte pentru cititorul român. Departe de a fi o relatare de călătorie interesantă prin ineditul şi pitorescul descrierilor de peisaje, de tipuri umane sau de ciudăţenii care fac încă deliciul acestei specii literare, lucrarea lui O’Brien este o subtilă analiză a cadrului istoric şi politic intern şi internaţional în care, în vara anului 1853, armatele ţariste au ocupat cele două principate române, Moldova şi Ţara Românească. Interesat să cunoască şi să înţeleagă mai bine această complicată ecuaţie politică, O’Brien a redactat un veritabil eseu de filozofie politică din care reiese că actorii, principiile apărate şi modurile de operare (Rusia, puterile occidentale, autocraţia, democraţia, ocupaţiile militare, provocările, loviturile de stat, propaganda etc.) par să se fi schimbat prea puţin la mai bine de un secol şi jumătate de la finalul Războiului Crimeii.“ (Constantin ARDELEANU)Mai sus de Hârşova este orașul Cernavodă, unde se găsea, ca și mai înainte, o puternică unitate turcă. Câteva mori sunt construite pe fluviu, dar curentul nu este foarte puternic prin părţile acestea şi roţile se învârteau foarte încet. Pe mal, nişte pescari îşi reparau plasele şi bărcile lungi ca nişte canoe, iar lângă ei se jucau copiii lor, pe jumătate despuiaţi. Am zărit femei cărând poveri pe cap şi ţărani lucrând din greu pe câmp, în mormăitul vlăguit al roţilor de moară. Toate acestea contrastau în chip ciudat cu sumbrele pregătiri de război. În apropierea pescarilor, ţanţoşi și înarmaţi până-n dinţi, se plimbau neînfricaţii albanezi; în spatele zidului cu şanţuri de apărare lângă care ţăranul își lucra pământul se vedea temuta artilerie. Soarele zâmbea strălucitor deasupra tuturor – deasupra copilaşilor ce se jucau lângă părintele lor şi deasupra arnăutului a cărui meserie e lupta, deasupra liniştitei vieţi rurale şi deasupra vârfurilor ascuţite ale baionetelor din tabără...