Personajele memorabile si umorul extraordinar al lui Caragiale isi gasesc acum un nou univers in banda desenata!Lefter Popescu nu are o viata prea usoara si e convins ca-i un ghinionist fara pereche. Dar, cand un prieten il convinge sa joace impreuna la loterie, accepta. Si iata ca-n ziua marii extrageri numerele lor se dovedesc castigatoare. Nenorocire, insa! - biletele sunt acum de negasit.Ilustratii color de Valentin Ionescu...

„Pasiunea pentru superlative rămâne nestinsă în România de-a lungul timpului. Casa de avocatură spirituală a excepționalismului carpatin nu doarme și insistă să susțină, în acest avânt insomniac, că trăim într-un spațiu unde cel mai bun lucru pe care-l putem face e să ne admirăm singuri măreția. România nu e singura țară care se pretinde mare pentru a uita că e mică. Dar e cea care ne interesează, fiindcă în ea trăim. Or, a inventa formule superlative când ești corigent la atâtea criterii elementare trădează un fel de-a fugi din realitate care va trebui introdus rapid în calendarul sporturilor olimpice.O țară lipsită de autostrăzi și spitale se leagănă în iluzia excepționalismului și a fratelui său de cruce, celmaicelismul. O țară plină de analfabeți funcțional se chinuie să-și ilustreze detenta fabricând produse care ies din conturul normalității. O țară cu școli în care plouă și în care veceul e în fundul curții se păcălește singură prin îndelungi artificii cosmetice. O țară unde lumea nu mai citește adulmecă lacom Cartea – e adevărat, a Recordurilor. O țară plină de gropi și de boli cochetează cu vârful clasamentului. O țară cu mortalitatea infantilă cea mai mare din Europa exaltă traiul bun și se visează deasupra celorlalte.” (Radu Paraschivescu)..

„Pasiunea pentru superlative rămâne nestinsă în România de-a lungul timpului. Casa de avocatură spirituală a excepționalismului carpatin nu doarme și insistă să susțină, în acest avânt insomniac, că trăim într-un spațiu unde cel mai bun lucru pe care-l putem face e să ne admirăm singuri măreția. România nu e singura țară care se pretinde mare pentru a uita că e mică. Dar e cea care ne interesează, fiindcă în ea trăim. Or, a inventa formule superlative când ești corigent la atâtea criterii elementare trădează un fel de-a fugi din realitate care va trebui introdus rapid în calendarul sporturilor olimpice. O țară lipsită de autostrăzi și spitale se leagănă în iluzia excepționalismului și a fratelui său de cruce, celmaicelismul. O țară plină de analfabeți funcțional se chinuie să-și ilustreze detenta fabricând produse care ies din conturul normalității. O țară cu școli în care plouă și în care veceul e în fundul curții se păcălește singură prin îndelungi artificii cosmetice. O țară unde lumea nu mai citește adulmecă lacom Cartea – e adevărat, a Recordurilor. O țară plină de gropi și de boli cochetează cu vârful clasamentului. O țară cu mortalitatea infantilă cea mai mare din Europa exaltă traiul bun și se visează deasupra celorlalte.“ RADU PARASCHIVESCU..

Doua piese de teatru: De profesie amant, Serenada pentru Carul MarePersonal, am iubit inca de copil Spectacolul ca fenomen si Artistii ca fauritori de fenomen. La 21 de ani, absolvisem Facultatea de Teatru, ma lansasem deja in industria muzicala si ma pregateam de o cariera de solist vocal. Parca intelegand ca s-ar putea sa nu mai joc teatru, am scris, intr-o vacanta de vara, prima mea piesa de teatru, De profesie amant. M-am jucat cu textul, cu rolurile si, dupa ce piesa a fost gata, am incuiat-o intr-un sertar. Ma asteptau turnee, concerte, emisiuni de televiziune... Pe la 35 de ani, eram deja o interpreta de muzica usoara consacrata. Intr-o iarna teribil de geroasa, cand nu se tineau concerte si nu se pleca in turneu, mi s-a facut dor de teatru si am scris o a doua piesa, Serenada pentru Carul Mare. Textele reprezinta genul de teatru care se scria si se prezenta publicului pana prin anii 1990, cand, rasturnandu-se intreaga aratura politico-sociala, s-a crezut ca este nevoie de o schimbare si in textul, si in forma de reprezentatie a spectacolului de teatru clasic.Va doresc lectura placuta! Mi-e dor de Arta Spectacolului pe care am invatat-o si am admirat-o in studentie, deci raman fidela primei iubiri! Raman fidela marelui Creator de Arta, pentru ca adevarata Arta a Spectacolului apartine Alpha si Omega, Bunului Dumnezeu, care este nemasurat in Inventivitate, Diversitate si Splendoare! In fata acestui Spectacol Cosmic, ne regasim copii si admiram cu ochii larg deschisi tot ce ne inconjoara, pentru ca intreg spectacolul din jur este spectaculos!Iar tie, draga cititorule, iti doresc o calatorie agreabila prin gandurile mele! Dedic aceste doua piese de teatru tuturor marilor personalitati ale culturii divertismentului romanesc care m-au inspirat si, prin sfaturile lor, m-au ajutat sa imi modelez pasiunea pentru Arta Spectacolului. Privind cu drag si emotie frumoasa inapoi, ii numesc aici doar pe cativa dintre ei: Moni Ghelerter, actor, regizor si profesor de Teatru; Mihai Mereuta, actor si profesor de Arta actorului; Ileana Berlogea, profesoara de Istoria teatrului; maestra Carmen Stanescu, superba actrita a Teatrului National din Bucuresti; Jean Constantin, adorabil actor; Ion Vova, regizor de teatru radiofonic; Valentin Silvestru, critic de teatru; Sorana Coroama-Stanca si Cornel Popa, regizori de teatru TV; Doina Levinta, scenograf si creator de costume; Stela Popescu, exceptionala actrita de comedie, drama si revista; Beatrice Druga, maestru de lumini la TVR; Mihai (Puiu) Maximilian, creator de spectacole si autor de texte umoristice; Titus Munteanu si Aurora Andronache, realizatori de emisiuni de divertisment la Televiziunea Romana; Florin Zamfirescu, actor de exceptie, alaturi de care am jucat roluri frumoase in studentie. Niciodata nu voi uita sa-i multumesc lui Tudor Vornicu, cel care este creatorul Televiziunii Romane! Desigur, sunt multi-multi alti profesionisti alaturi de care ne-am format eu si majoritatea colegilor artisti din generatia mea.Cu recunostinta, va multumesc in eternitate, dragii mei! Dedic aceste doua piese de teatru artistilor din lumea intreaga pe care i-am admirat de-a lungul vietii si care mi-au fost inspiratie pentru cariera mea artistica. Privind cu drag si emotie frumoasa inapoi, ii numesc aici doar pe cativa dintre cei pe care i-am admirat intotdeauna: Charlie Chaplin, Eddie Murphy, Roger Moore, Charles Laughton, Stan si Bran, Philippe Noiret, Carol Burnett, Jean-Louis Trintignant, Tim Conway, Richard Burton, Marilyn Monroe, Gina Lollobrigida, Tatiana Samoilova, Louis de Funes, Patricia Routledge, Whoopi Goldberg, Bourvil, Steve Carell, Fernandel, Colin Firth, Michele Morgan, Bette Davis, Morgan Freeman, intre multi alti actori... Continui cu Mikhail Baryshnikov, Roberto Bolle, Carla Fracci si Maya Plisetskaya, intre multi alti balerini ai lumii... Continui cu Michael McIntyre, Benny Hill, Johnny Carson, Jim Carrey si Dean Martin, intre multi alti comedieni... Si inchei cu Gianni Morandi, Charles Aznavour, Elvis Presley, Michael Jackson, Sting, Dmitri Hvorostovski, Luciano Pavarotti, Mina, Karel Gott, Tom Jones, Barry Manilow, intre multi alti interpreti de muzica frumoasa... Cu recunostinta, va multumesc in eternitate, dragii mei! - Corina Chiriac..

ALEXANDR SOLJENIŢÎN - Două secole împreunăvol. I„Credinţa superstiţioasă în forţa istorică a comploturilor (de tip individual sau colectiv) lasă cu totul deoparte cauza principală a eșecurilor de care au avut parte atât indivizii, cât și statele: slăbiciunile omenești.Slăbiciunile noastre rusești au fost cele care au de¬terminat tristul curs al istoriei noastre – absurditatea schismei religioase provocate de Nikon, violenţele nesăbuite ale lui Petru cel Mare și incredibila serie de ciocniri care i-au urmat, obișnuinţa seculară de a ne risipi forţele pentru cauze care nu ne aparţin, sufi¬cienţa înveterată a nobilimii și rigiditatea birocratică de-a lungul întregului secol al XIX-lea.“vol. II„Nu printr-un efect al unui complot urzit din afară ne-am lăsat ţăranii în mizerie. Nu un complot a determinat grandiosul și crudul Petersburg să înăbușe blânda cultură ucraineană. Nu din cauza unui complot patru ministere nu au fost în stare să se pună de acord în privinţa asumării unui dosar sau altul, și nu din cauza unui complot și-au petrecut ani întregi în șicane epuizante, mobilizând toate nivelurile ierarhiei. Nu este rezultatul unui complot faptul că împăraţii noștri, unul după al¬tul, s-au dovedit incapabili să înţeleagă evoluţia lumii și să definească adevăratele priorităţi. Dacă ne-am fi păstrat puritatea și forţa care ne-au fost insuflate odinioară de Sfântul Serghie din Radonej, nu ne-am mai teme de nici un complot din lume.“vol. III„Nu, nu putem spune în nici un caz că evreii au fost aceia care au «organizat» revoluţiile din 1905 sau din 1917, după cum nu putem spune că este vorba de cutare sau cutare naţiune care le-a pus la cale. La fel nici rușii, nici ucrainenii, luaţi în ansamblul lor ca naţi¬uni, nu au fost cei care au organizat pogromurile.“„Să ne aplecăm asupra reflecţiilor profunde ale unui evreu emigrat în timpul acestui Exod: «Evreii din Rusia au trăit o experienţă fără precedent de fuziune cu poporul și cultura rusă, au participat la destinul și la istoria Rusiei, pentru ca mai apoi să se îndepărteze brusc, așa cum în fizică un corp se îndepărtează de un alt corp cu aceeași greutate». (Câtă pertinenţă, câtă profunzime în această analogie!) «Ceea ce este cel mai uimitor, în acest Exod, e că a fost voluntar și s-a produs în momentul în care asimilarea se afla în punctul cel mai înalt.» [...]“vol. IV„Și totuși, emigrarea evreilor din URSS a inaugurat, fără îndoială, o importantă mișcare cu valoare univer¬sală. Începutul Exodului marchează limita celor două secole în care evreii și rușii au trebuit să trăiască împreună. De aici înainte, orice evreu rus a căpătat posibilitatea de a hotărî singur dacă va trăi în Rusia sau în afara ei. Pe la mijlocul anilor ’80, libertatea de a emigra în Israel va fi deplină, nu va mai trebui să fie dusă vreo luptă pentru a o obţine. Nimic din ce s-a pe¬trecut în cursul acestor două secole cu evreii din Rusia [...] nu s-a datorat unor circumstanţe întâmplătoare la periferia istoriei. Evreii și-au încheiat ciclul răspândirii lor în jurul Mediteranei până în regiunile orientale ale Europei, apoi au început să se întoarcă pe pământuri¬le de unde plecaseră.Acest ciclu și modul în care el se încheie presupune o finalitate care scapă înţelegerii omenești. Urmașilor noștri le revine, poate, sarcina de a o discerne și de a-i afla sensul.“..

O conversație uitată, de la începutul carierei celor mai mari nume ale romanului latinoamerican, care au marcat literatura ultimului secol și începutul secolului XXI, Două singurătăți aduce față în față și contrapune doi scriitori de geniu, două viziuni artistice, două modalități de a spune și imagina povești. Îmbogățit cu mărturii ale literaților prezenți, cu interviuri și cu fotografii, volumul îi atrage pe cititori în laboratorul unde realitatea și biografia se transformă în ficțiune și mit.În 1967, când are loc întâlnirea dintre Mario Vargas Llosa și Gabriel García Márquez, scriitorul columbian oferise lumii Un veac de singurătate. În doar câteva luni, romanul căpătase un statut legendar, la fel ca misteriosul și fabulosul sat Macondo, și adusese în lumina reflectoarelor literatura latinoamericană. La acel moment, Mario Vargas Llosa publicase deja Orașul și câinii, și primise Premiul Rómulo Gallegos pentru Casa Verde. Termenul de „realism magic“ încă nu fusese inventat, dar stilul pe care avea să îl descrie sintagma, da. Iar ambii scriitori știau că fac parte dintr-un spectaculos boom literar. În timp, operele lor aveau să fie răsplătită cu două Premii Nobel. Primul, în 1982, acordat de Academia Suedeză lui Gabriel García Márquez, pentru „roman și proză scurtă, în care fantasticul și realul sunt combinate într-o bogată lume imaginară, reflectând viața și conflictele unui continent“. Al doilea, acordat lui Mario Vargas Llosa, în 2010, pentru „cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individului“...

Într-o dimineață de octombrie a anului 2013, Ayan Juma, de 19 ani, și sora ei, Leila, de 16, au părăsit casa părintească din Oslo, după care le-au transmis părinților prin e-mail următorul mesaj: „Pace, milă de la Dumnezeu și binecuvântare vouă, mamă și tată… Vă rugăm să nu fiți supărați pe noi.”Cele două surori luaseră hotărârea de a pleca în Siria și de a-i ajuta pe islamiști. Plănuiseră asta de luni bune. Sadiq, tatăl lor, pornește repede pe urma fiicelor în Turcia. Când ajunge acolo, acestea abia trecuseră granița. Sadiq este însă hotărât să le găsească.Urmează povestea fascinantă, sfâșietoare a unei familii dezbinate. În vreme ce Sadiq își riscă viața încercând să-și aducă fetele acasă, soția lui, Sara, aflată în Norvegia, începe a se îndoi de viața pe care o duce în acea țară. Cum i s-au putut radicaliza copiii fără ca ea să știe? Ce ar putea să facă pentru ca fiii ei mai mici să nu împărtășească aceeași soartă?Beneficiind de sprijinul familiei Juma, autoarea urmărește de la început firul întortocheat și dramatic al acțiunii. Cititorul călătorește, împreună cu Sadiq și Sara, de la casa acestora din Somalia la apartamentul din Oslo, apoi în Turcia și Siria, unde două surori adolescente sunt puse în fața urmărilor șocante ale faptei lor.Aventura celor două surori norvegiene este povestită în filmul documentar ONLY A FATHER. ..

„Robert Adam ne oferă o carte impresionantă ca rigoare academică și de o urgentă actualitate. Navigând cu sagacitate și erudiție prin apele mereu tulburi ale populismelor de ieri și de azi, autorul demistifică narațiunile autoglorificatoare ale profeților naționaliști. Calmul analitic este dublat de o pasiune morală. O pasiune care pariază pe valorile societății deschise și care știe cine sunt inamicii acesteia.” (Vladimir Tismăneanu)„Cartea aceasta este prima analiză a populismului, care pornește de la Tudor Vladimirescu și urmărește – cu mijloacele științei politice – evoluția politicii moderne de la noi. Construcția metodologică e riguroasă, iar scriitura – alertă. Citindu-l pe Robert Adam, îți dai seama că populismul românesc e o maladie care nu trece niciodată.” (Cristian Preda)..

Maddy are 16 ani, este inteligenta, amuzanta si profunda. Are prieteni loiali, o mama de care este neobisnuit de apropiata si un tata pe care nu l‑a intalnit, bunici devotati si o pasiune pentru un baiat pe nume Jack. Maddy are, de asemenea, cancer. Traind in umbra incertitudinii, ea este fortata sa creasca repede. Maddy cauta prima ei relatie romantica, isi gaseste consolarea in muzica si arta si il descopera pe tatal ei, Antonio. Ea testeaza continuu limitele apropierii de mama ei, in timp ce Eva trebuie sa se impace cu fiica pe care o cunoaste doar partial, intr‑o lume pe care nu o poate controla...

"Douasprezece inele" are ca tema starea social-economica si politica a Ucrainei la inceputul perioadei postsovietice.  Actiunea se desfasoara in zona apuseana a tarii, invecinata cu Transilvania. De altfel, teritoriul Romaniei este strabatut in finalul cartii de sufletul decorporalizat al protagonistului, autorul marturisind chiar ca romanul se incheie in trenul Suceava-Bucuresti, un drum care duce spre sud si spre apus. Romanul reprezinta o meditatie asupra vietii si a mortii, condensand, in stilul lui James Joyce, actiunea intr-un interval foarte scurt - o zi si o noapte - si insotind-o cu intoarceri in trecut. Scriitura originala, cu inovatii de limbaj, zugravind tipologii comportamentale si imaginand o lume posibila a orasului Lvov in care si-a dus viata marele poet Antonyci, face din romanul "Douasprezece inele" una dintre capodoperele literaturii ucrainene contemporane...

Tatăl lui Kay și Eloise lucrează peste program, ca de obicei. Sătulă să-l mai aștepte și având în vedere că se apropie Craciunul, mama fetitelor le urca în mașină și împreună pornesc spre colegiul din Cambridge unde preda tatal lor. Ajunse acolo, află cu surprindere că nimeni nu a auzit vreodata de el. Paznicul pretinde că nicio persoana cu acel nume nu a lucrat vreodată la acest colegiu. Kay este însă și mai surprinsă de reacția mamei ei: lacrimi tăcute, în loc de furie sau confuzie. Și mai ciudat este biletul pe care il găsește pe pernă, la întoarcerea acasă - o serie de nume, cu mentiunea “eliminari”.Tarziu in noapte, Kay aude voci la fereastră - sunt Will si Phillip, Eliminatorii, aparent responsabili de dispariția tatălui său. Dar acestia nu sunt ființe umane și, în mod normal, Kay nu ar trebui să-i poata vedea. Astfel începe aventura surorilor Kay si Eloise, care le va purta prin Turcia, Egipt, Grecia, Italia, Franța și va culmina în stravechea Bitinie, pe urmele tatalui lor...

„Efortul de a scrie o povestire este la fel de intens că la începutul unui roman. Căci în primul paragraf al unui roman trebuie definit totul: structura, ton, ritm, lungime și uneori chiar și caracterul vreunui presonaj. Restul este plăcerea de a scrie, cea mai intimă și solitară care se poate imagina, și dacă nu-ți petreci restul vieții corectându-ți cartea e fiindcă aceeași rigoare de fier care e nevoie că s-o începi se impune și că s-o termini. Povestirea, în schimb, nu are nici început, nici sfârșit: se leagă sau nu se leagă.” (Gabriel Garcia Marquez)..

Suntem în Bucureştii fericitei belle époque, un oraş prins în vârtejul modernizării, care-l îndepărtează treptat de Orient şi-l întoarce spre Apusul altor miraje. Maude Rea Parkinson, o tânără profesoară educată la Magdeburg, amatoare de călătorii şi aventură, ajunge în 1889 în capitala României, ţara necunoscută de la capătul pământului, pe care o descoperă plină de curiozitate şi pe care învaţă s-o iubească cu pasiune. Însemnările tinerei zugrăvesc în tonuri vii mai cu seamă viaţa elitei franţuzite a Capitalei, în preajma căreia a trăit vreme de 22 de ani.Romanţioasă şi sentimentală, amuzantă şi ironică, Maude Rea Parkinson e fermecată de acest oraş pestriţ, cu „o stradă, o biserică şi o idee" – aceea de a petrece. Teatrul şi patinajul, plimbările şi balurile de caritate, cursele de cai şi bătaia cu flori la Şosea, cumpărăturile extravagante şi jocurile de cărţi punctează zilele şi nopţile locuitorilor Micului Paris, mereu agitat şi în sărbătoare. Relatările, deopotrivă critice şi amuzante, nu ocolesc însă detaliile despre organizarea politică deficitară şi alegerile falsificate, corupţia şi provizoratul din administraţie, spitalele prost dotate şi mizere, cerşetorii numeroşi şi sistemul educaţional neadecvat, înţepând subtil moravurile unei lumi ce pare adesea condusă de un laisser-aller fără leac.Dincolo de toate acestea, rămân proaspete şi surprinzătoare detaliile mai puţin ştiute pe care privirea scormonitoare a autoarei le aduce la lumină, căci, aşa după cum ea însăşi spunea la un moment dat, „lunga mea şedere în această ţară m-a învăţat, printer altele, că în Bucureşti nu există secrete“.„Însemnările tinerei profesoare Maude Rea Parkinson au fost aşternute pe hârtie în contextul implicării României în Primul Război Mondial, când declaraţia de război a guvernului de la Bucureşti din vara anului 1916, înfrângerea rapidă din toamnă şi rezistenţa eroică în Moldova în anul următor au suscitat interesul publicului britanic faţă de micul aliat răsăritean.“ (Constantin Ardeleanu)„M-am străduit, în aceste pagini, să prezint cât de fidel am putut o imagine a vieţii de zi cu zi a poporului român. Dacă n-am reuşit să le ofer cititorilor imaginea unui popor cu desăvârşire admirabil, eşecul se datorează lipsei mele de talent, şi nu lipsei de apreciere a numeroaselor sale calităţi. Nu există oameni mai calzi decât aliaţii noştri, românii. Sunt extraordinar de primitori, mulţi dintre ei având casa deschisă permanent pentru prieteni. Sunt deosebit de miloşi şi întotdeauna politicoşi şi curtenitori. Îi interesează atât de mult sentimentele celorlalţi, încât dovedesc o capacitate de înţelegere pe care n-am mai întâlnit-o la alte popoare. Un diplomat italian mi-a spus odată că nu-şi dorea o avansare, dacă aceasta ar fi însemnat să părăsească Bucureştiul, şi l-am înţeles perfect.” (Maude Rea Parkinson)..

Colectia “Mari clasici ilustrati” cuprinde cele mai cunoscute capodopere ale literaturii universale. Titlurile seriei fac parte din lista de lecturi obligatorii in scoala.Volumele sunt ilustrate, incluzand, pe langa textul adaptat, un rezumat al scrierii date si o succinta prezentare a vietii si operei clasicului. Fiecare dintre aceste creatii este esentiala pentru formarea ta ca om cult...

Douăzeci de mii de leghe sub mare..

În urmă cu 25 de ani, Peter Mayle și soția să, Jennie, au ajuns în vacanță pe Coasta de Azur și au decis să se stabilească în Provence. Nu au regretat niciodată. În această ultima carte, Mayle aduce un tribut anilor petrecuți în Franța - viață fermecătoare a satului, cu restaurantele, cafenelele, piețele în aer liber, cu joie de vivre și mai ales minunatul rose. O scrisoare de dragoste adresată casei sale adoptive, marcată de căldură, spiritul și unorul sau debordante...