Spune Proust undeva: "citesti pentru a te citi pe tine insuti". Reinventandu-se din nou (a cata oara?) cu forma tacerii, Cristian Fulas pare sa scrie pentru a se scrie pe sine pana la capatul unei inmormantari care nu e reala, dar nici ireala nu e.
Un salt stilistic si o declaratie estetica; un bocet si in paralel un tipat care scapa cuvintelor si ne transpune in alt loc si timp, atunci cand si acolo unde nimic nu se mai supune normalului si nimic nu mai e cu adevarat perceptibil. O fraza infinita si totusi masurabila.
Mai abisal ca linistea nu e nimic.
n-am inteles nimic din ce mi-a spus, ca cine stie ce scandal ii faceam, dar tu cum ai putut sa le lasi sa-i bage o andrea in piept in noaptea in care murise, ce ti-o fi trecut prin minte, cand am iesit din subsolul spitalului ma simteam moarta, am stat rezemata de masina, eram moarta in suflet, am stat, eram moarta, cand am iesit moarta din subsol am stat, din subsol, ma simteam, moarta, da, i-ai lasat sa-i bage o andrea in piept, eram moarta cand am iesit din subsolul spitalului, moarta cand am din subsolul spitalului iesit, nu inteleg ce facem, au asezat sicriul pe asfaltul ud si te ploua si lor nu le pasa, popa cu ale lui, oamenii (era sa zic invitatii) cu ale lor, nu inteleg pentru ca mormantul e mai incolo si logic ar fi fost sa mergem acolo si sa se spuna ceva cu intoarcerea in tarana, cand de fapt tu te intorci langa tata. - forma tacerii, Cristian Fulas
