Îi datorăm lui Marin Preda mai mult decât majorității istoricilor și filosofilor contemporani care reflectează asupa destinului românesc.
Efectul relecturii romanelor, nuvelelor, scrierilor sale în general, este cel mai eficient antidot împotriva mitului „deșertului cultural” de care a fost suspectat spațiul românesc în cea de a două jumătate a secolului XX.
„Starea de grație trăită de Marin Preda în timpul elaborării pătrunde și se păstrează în paginile cărții atât la nivelul viziunii (rareori o carte care să transmită cu mai multă forță o conștiință senină), cât și la cel textual, acolo unde lumina și seninătatea sunt două dintre motivele privilegiate. De altfel, încă de la început, autorul precizează că „eu nu vreau să povestesc aici „amintiri”, ci doar lucruri pe care le contemplu și azi cu un sentiment de neliniște că s-ar fi putut totuși să nu aibă loc, și atunci nici lumina care le însoțește azi în amintire să nu fi existat. „Aceste întâmplări nimbate în lumina sunt selectate din anii copilăriei, ai adolescenței și ai primei tinereți ( aproximativ intervalul 1934-1950), fiind distribuite în narațiune cu o mare libertate, mai degrabă după o tehnică a asociațiilor libere decât după un principiu cronologic, deși în această „dezordine” se întrevăd câteva simetrii, reveniri cu talc sau o durată privilegiată (iarna 1948-1949) care, chiar diseminată, funcționează ca un nod (dilematic) ce alimentează și leagă, deopotrivă, urzeala vieții și a cărții.” (Sanda Cordoș)
