Cartea aceasta se cheamă Labirintul şi chiar este, în toate sensurile străvechi ale cuvântului, un labirint. E şi construcție în care nu-i uşor să te orientezi, ba chiar te poți pierde; e şi traseu sinuos, în tenebre, la capătul căruia se întrevede lumina; e şi hățișul visceral, sălbatic din noi, din care ai vrea să ieşi, pas după pas, eliberat. Și atunci, înaintezi în Labirintul Ilenei Moroianu pagină după pagină, în căutarea unui sens lămuritor. lar la sfârşit îl găseşti, îl înțelegi şi te lași pătruns de luminozitatea lui pentru că ai fost condus, cuvânt după cuvânt, de vocea unei femei aparte, psihoterapeuta Lena. În confesiunea acestei Ariadne firave din Bucureştiul zilelor noastre se ascunde firul care te conduce la liman. Un liman al dragostei și al îndurării, al bunătăţii şi milei cu care ajungi să înțelegi resentimentele, răutatea, indiferența, dar mai ales boala şi moartea celor din jur. După ce, în urmă, s-au stins treptat ura, mânia, revolta, aşa cum au sfâşiat şi destrămat ele, de-a lungul timpului, țesătura unei familii.
Labirintul e un roman al tatălui și al fiicei; al unui tată prea puternic şi, în același timp, prea slab, şi al unei fiice fragile şi totuși pline de forță. E un roman despre părinți și copii, prinşi cu toții în pânza unei istorii româneşti rele, nefaste. Din mijlocul ei se decupează povestea tragică a unei familii, transcrisă sensibil, cu acuitate și alertețe. E cartea unui psiholog autentic. Și, în egală măsură, cartea unui prozator adevărat.
