Constantin Chiriță

O carte hipnotica. Un timp pur, dinainte de capitalism si in afara comunismului. O actiune aproape atemporala. Personaje asemenea. Un roman care se citeste sub tensiunea fiecarui dialog, a fiecarei aventuri, a enigmelor si a unor actiuni a caror credibilitate vine din capacitatea lui Constantin Chirita de a crea o lume in sine, aspirationala, inspiratoare.Un roman care se reciteste ca o incercare de a permanentiza prezenta Ciresarilor.Ciresarii… Tic, Maria, Lucia, Dan, Victor, Ionel, Ursu raman lipiti de emotia afectiva a adolescentilor, mai precis a celor care-si doresc prieteni asemenea lor si care viseaza sa se indragosteasca pentru intaia oara...

O carte hipnotică. Un timp pur, dinainte de capitalism și în afara comunismului. O acțiune aproape atemporală. Personaje asemenea.Un roman care se citește sub tensiunea fiecărui dialog, a fiecărei aventuri, a enigmelor și a unor acțiuni a căror credibilitate vine din capacitatea lui Constantin Chiriță de a crea o lume în sine, aspirațională, inspiratoare.Un roman care se recitește ca o încercare de a permanentiza prezența Cireșarilor.Cireșarii… Tic, Maria, Lucia, Dan, Victor, Ionel, Ursu rămân lipiți de memoria afectivă a adolescenților, mai precis a celor care-și doresc prieteni asemenea lor și care visează să se îndrăgostească pentru întâia oară...

Detectivi, cazuri irezolvabile, rivalizand cu naratiunile marii literaturi politiste occidentale.Atunci cand aparentele sunt greu vizibile!Un caz interesant este volumul „Ingerul alb”, parte a „Trilogiei în alb”. Aici, doctorul Alexandru Tudor vine din celelalte doua carti ale seriei („Trandafirul alb” si „Pescarusul alb”). ?i vine cu tot cu aparatul de detectare a crimei, doar ca poposeste în complet alt cadru decat în romanele anterioare. ?i nu doar atat: detectivul roman este însotit de alti specialisti de „faima mondiala”: Achile Pommot, Larry L. King, Georges Graisset. Achile Pommot este evident o replica a personajului celebru de policier, Hercule Poirot, personajul care circula în multe dintre romanele semnate de Agatha Christie, dar si Poirot este rezultatul a doi predecesori, doi detectivi: Hercule Popeau (al scriitoarei Marie Belloc Lowndes) si Monsieur Poiret (al lui Frank Howel Evans), dar si cu ceva influente din Sherlock Holmes (al lui Arthur Conan Doyle). Asadar, identitatea detectivului creat de Chirita este o identitate literara multipla.Daca opera lui Constantin Chirita ar fi fost doar „Trilogia în alb”, posteritatea literaturii sale ar fi meritat un statut privilegiat în istoria culturii noastre scrise; a fost un creator de atmosfera si caractere, un bibliofil, un intelectual etic, care declara într-un interviu acordat lui Florin Mugur: „Ne-am crescut copiii lasandu-i sa-si traiasca firesc atat copilaria, cat si adolescenta. Nu au învatat sa citeasca de timpuriu. Calitatile lor, cu care ma mandresc, sunt calitati morale. Nu mint, nu însala, nu sunt niciodata falsi”. Istoria noastra ar arata altfel daca valorile pe care le invoca parintele „Ciresarilor” ar fi si ale noastre, ale cititorilor lui, pentru ca si alte romane ale sale precum „Pasiuni” (1962), „Livada” (1979) sau „Romantica, prima carte: Cea mai frumoasa poveste de dragoste” (1986) ar trece pe primul raft, acolo unde le plaseaza chiar literaturitatea lor...

Suspense-ul abil mentinut pana la ultimul rand, personaje verosimile, si totusi un clasic fara reteta.Constantin Chirita face in „Pescarusul alb” (dar si in celelalte romane din ciclul „Trilogia in alb”) un pariu literar interesant, construind personalitati accentuate multiple intr-un tip de fictiune (incadrabila in categoria larga a policier-ului), in care, de obicei, eroul este de fapt un super-erou, detectivul, cel care rezolva cazul. De ce alege Constantin Chirita sa schimbe cutumele? Intre argumentele posibile este si o hibridare a tehnicilor romanesti cu cele dramaturgice, a tensiunii specifice constructiilor cu enigma cu fiziologiile literare, care presupun o relaxare descriptiv-comportamentala.Precum Raymond Chandler, Chirita asaza literatura, indiferent de taxinomie sau responsabilitate a criticii si teoriei, in unitate si identitate de substanta cu viata. Literatura, daca este bine scrisa, are aceleasi legi cu viata, fiind la fel de reala ca asa-zisa realitate. De altfel, in cazul lui Chirita, si in „Ciresarii”, 1956-1968, dar cu precadere in „Livada”, 1979 (romanul „Otelul” rescris) si „Romantica, prima carte: Cea mai frumoasa poveste de dragoste”, 1986 relatia intre cele doua notiuni (literatura si viata) este stimulul creativ, dar si conditia de fiintare a ambelor. Daca apar dezechilibre, decompensari, acestea sunt, in cazul literaturii, aduse de excesul de artificial. De aceea, textele scrise de Chirita, si cele deja evocate si „Intalnirea”, 1959; „Otelul”, 1960; „Pasiuni”, 1962 sau „Adancimi”, 1974 pot implini cititorului de azi senzatia de autenticitate. De aceea, nu profesiunea (variind de la ingineri la profesori), nu arealul (uneori datat, in virtutea mersului istoriei), ci doar actele proprii pastreaza credibilitatea personajelor. Daca toate aceste carti ar fi impostat ideologii, personajele nu ar mai fi fost valabile pentru ca, revenind la Chandler, „cand fac lucruri ireale inceteaza ele insele sa mai fie reale. Devin marionete si iubiti d..

    Suspense-ul abil mentinut pana la ultimul rand, personaje verosimile, si totusi un clasic fara reteta.Constantin Chirita face in „Pescarusul alb” (dar si in celelalte romane din ciclul „Trilogia in alb”) un pariu literar interesant, construind personalitati accentuate multiple intr-un tip de fictiune (incadrabila in categoria larga a policier-ului), in care, de obicei, eroul este de fapt un super-erou, detectivul, cel care rezolva cazul. De ce alege Constantin Chirita sa schimbe cutumele? Intre argumentele posibile este si o hibridare a tehnicilor romanesti cu cele dramaturgice, a tensiunii specifice constructiilor cu enigma cu fiziologiile literare, care presupun o relaxare descriptiv-comportamentala.Precum Raymond Chandler, Chirita asaza literatura, indiferent de taxinomie sau responsabilitate a criticii si teoriei, in unitate si identitate de substanta cu viata. Literatura, daca este bine scrisa, are aceleasi legi cu viata, fiind la fel de reala ca asa-zisa realitate. De altfel, in cazul lui Chirita, si in „Ciresarii”, 1956-1968, dar cu precadere in „Livada”, 1979 (romanul „Otelul” rescris) si „Romantica, prima carte: Cea mai frumoasa poveste de dragoste”, 1986 relatia intre cele doua notiuni (literatura si viata) este stimulul creativ, dar si conditia de fiintare a ambelor. Daca apar dezechilibre, decompensari, acestea sunt, in cazul literaturii, aduse de excesul de artificial. De aceea, textele scrise de Chirita, si cele deja evocate si „Intalnirea”, 1959; „Otelul”, 1960; „Pasiuni”, 1962 sau „Adancimi”, 1974 pot implini cititorului de azi senzatia de autenticitate. De aceea, nu profesiunea (variind de la ingineri la profesori), nu arealul (uneori datat, in virtutea mersului istoriei), ci doar actele proprii pastreaza credibilitatea personajelor. Daca toate aceste carti ar fi impostat ideologii, personajele nu ar mai fi fost valabile pentru ca, revenind la Chandler, „cand fac lucruri ireale inceteaza ele insele sa mai fie reale. Devin marionete si iubiti de carton sau raufacatori de mucava, sau detectivi de o amabilitate exagerata si imposibila.”                ..