Privea copacii coloraţi de toamnă în aur, în sânge, în verde apus de pe străduţa pe care mergea spre casă şi se ura că vede şi admiră toamna asta sublimă. Cine mai admiră culorile toamnei în ziua de azi!? Cine se mai înfioară citind „Emoţii de toamnă” a lui Nichita Stănescu sau sublima rugăciune a Anei Blandiana, în care se roagă de toamnă să-i lase pomii verzi şi pentru asta îi dă ochii şi cere pentru ea fulgerul pe frunte şi înserarea!?... Nimeni sau din ce în ce mai puţini. Asist la moartea înceată a sufletului din om şi nu pot împiedica asta nici măcar puţin. Omul se goleşte de sine, în interiorul lui devine tot mai singur şi tot mai gol şi în acelaşi timp caută fericirea pierdută din interior în exterior, în lucruri, în lux, în avere. Tot mai sărac înăuntru şi tot mai bogat înafară...
A deschis poarta şi a privit copacii care îi umbreau aleea spre intrarea casei, şi ei sărutaţi de toamnă la fel ca şi cei de pe drum. Câte o frunză săgetată cu rugina aurie a morţii era căzută pe alee. În ferestre, muşcate roşii, roz, albe, grena, curgătoare sau cu tulpină dreaptă făceau în ciudă toamnei, atât erau de nebune de înflorite.
