Confirmând faptul că a fost un poet de curte, într-un mediu cult şi rafinat, autorul Sacontalei aduce un frumos omagiu monarhiei prin evocarea unui suveran mitic care se îndrăgosteşte, cunoaşte avatarurile iubirii, înfruntă cu vitejie demonii, descoperind, graţie zeilor recunoscători, vocaţia paternă, fericirea vieţii de familie. Dar ceea ce străbate ca un fir roşu întreaga operă a lui Calidasa este marea lui dragoste de natură, pe care o transmite Sacontalei, după cum reiese din cuvintele pustnicului Canva, la despărţirea de fiica lui adoptivă
“Voi arbori sfinţi din codru de zâne locuit!
Vestiţi că ea se duce, se duce! Niciodată
Voi n-aţi avut o soră mai bună, mai legată
Cu soarta ei de-a voastră! Ce grijă vă purta!
Ea când avea trei picuri de apă, îi vărsa
Pe voi, ca s-aveţi hrană, iar ea răbda de sete.
Ea şi-ar fi rupt vreodată cu drag să-şi puie-n plete
Vreo frunză ori vreo floare, dar nu şi-a rupt din voi
– Ah, parcă pentru-o floare toţi pomii rămân goi!
Ce dragi i-aţi fost! În lume n-avea o sărbătoare
Mai mare decât ziua când răsărea vreo floare”
