În vechea cetate a Londrei, într-o zi oarecare de toamnă, din al doilea pătrar al secolului al XVI-lea, într-o familie săracă, pe nume Canty, se născu un băieţel, care nu era dorit de nimeni. În aceeaşi zi, într-o familie bogată, pe nume Tudor, veni pe lume un alt băieţel, dorit de toţi. Toată Anglia îl dorea cu ardoare. Atât de mult tânjiseră, speraseră şi se rugaseră englezii să se nască încât, acum, că venise pe lume, se bucurau nespus. Persoanele care abia se cunoşteau se îmbrăţişară, se sărutară pe ambii obraji şi izbuc-niră în plâns. Toată lumea îşi luă vacanţă şi, în lung şi-n lat, de neam înalt sau umil, se ospătară, dansară, cântară împreună, privindu-se cu ochi umeziţi de emoţie şi o ţinură aşa câteva zile bune. Ziua, Londra era un adevărat spectacol, cu stindarde vesele ce fluturau de pe fiecare balcon sau acoperiş şi parade splendide care mărşăluiau pe străzi. Noaptea, priveliştea era în continuare impresionantă, cu focuri mari de tabără aprinse la fiecare colţ de stradă şi grupuri de petrecăreţi care se veseleau în jurul lor.
În toată Anglia nu se vorbea de altceva decât despre noul moştenitor, Edward Tudor, prinţ de Wales, care dormea înfăşat în mătăsuri şi brocarturi, fără să ştie nimic de toată această agitaţie, fără să ştie că asupra lui vegheau atâţia domni şi doamne de rang înalt – şi fără măcar să-i pese. Dar de celălalt copil, înfăşat în zdrenţe umile, Tom Canty, nu pomenea nimeni, cu excepţia familiei de săraci, pe care ajunsese să o tulbure prin venirea sa pe lume.
