... Rămas singur, Morcoveaţă îşi încordă muşchii, dar parcă avea călcâiele lipite de pământ, de nu putea să facă o mişcare. Întunericul îi părea atât de înspăimântător, că a crezut pentru câteva secunde că a orbit. Uneori, câte o pală rece de vânt îl învăluia, încetinindu-i mişcările. Avea senzaţia că este atins de tot felul de lighioane, vulpi, poate chiar lupi... Poate că ar fi fost mai bine să se repeadă cu capul înainte în întuneric şi să închidă portiţa. Aşa şi făcu. Prinse, în sfârşit, pe bâjbâite cârligul uşiţei. Dar zgomotul paşilor lui le agită pe înaripate, care începură să se foiască şi să cotcodăcească speriate.
Morcoveaţă, mai speriat ca ele, ţipă:
— Da’ mai tăceţi odată, că sunt eu, Morcoveaţă!...
