Departe, departe în largul marii, apă-i albastră că floarea albastrelelor, limpede că cel mai curat cristal, și așa de adâncă, încât niciodată vreo ancora nu i-a dat de fund, și ar trebui să pui nenumărate turnuri de biserici unele peste altele, că să poți ajunge din fund până la suprafață apei.
Acolo locuiește poporul marii. Să nu credeți însă că pe fundul acela ar fi numai nisip; nu, acolo cresc niște plante și niște copaci foarte ciudați, și care-s așa de mladiosi, încât cea mai mică mișcare din apă îi face să se-ndoaie parcă ar fi vii. Toți peștii mari și mici umblă printre crengile lor, cum zboară păsările printre ramurile copacilor. În locul cel mai adânc se află palatul regelui marii; zidurile-i sunt de mărgean, ferestrele din chihlimbarul cel mai străveziu, și acoperișul de scoici care se deschid și se închid, aici umplandu-se, aici golindu-se de apă. Fiecare din aceste scoici are înăuntru mărgăritare așa de strălucitoare, încât cel mai mic dintre ele ar face podoabă cea mai de preț a unei coroane împărătești.
În regatul din adâncuri era zi de sărbătoare. Regele Triton își invitase supușii la un concert de gala. Cea mai mică dintre fiicele sale, Ariel, urmă să-i încânte pe toți cu cântecul ei - avea cea mai frumoasă voce din tot regatul. Toți așteptau cu nerăbdare semnalul de începere, însă atracția spectacolului lipsea. Oare unde era?
