Inspirat de o temă pe care o primește de la noul său profesor de Științe sociale, micul Trevor are o idee menită să schimbe lumea. O ambiție uriașă pentru un puști de numai doisprezece ani, dar care reușește, în ciuda obstacolelor, să nu-și piardă idealismul și să demonstreze că toți putem fi capabili de fapte bune.
În jocul aritmetic al lui Trevor, de la un singur om care face trei lucruri importante pentru trei oameni diferiți, se poate ajunge la o lume întreagă în care o favoare primită nu se întoarce, ci se răsplătește dând mai departe ajutorul celor care au nevoie de el.
„O capodoperă cu un final incendiar.” (Kirkus Reviews)
„Foarte puternic…dialoguri veridice și nuanțe care fac personajele mai vii decât ar fi în realitate.” (Chicago Tribune)
„Catherine Ryan Hyde ne conduce către un final curajos și puternic.” (Los Angeles Times)
„Filosofia din spatele cărții este atât de interesantă, iar optimismul ei atât de contagios, încât cititorul absoarbe fără să-și dea seama o poveste de care-și va aminti multă vreme.” (The Denver Post)
Fragment din carte:
„Magazinul se închidea la ora nouă și băiatul abia a aștepta să rupă ușa. Se uitase de trei ori la ceas și fusese sigur că e stricat, dar, în cele din urmă, a venit și ultimul minut. Nu avea vreun motiv anume pentru care să i se pară că timpul trecea atât de încet. Nu mai mult decât de obicei. La muncă timpul se tara mereu.
Își parcase motocicleta în spatele magazinului, pe deal. Făcea foarte mult zgomot și proprietarul se uită mereu urât la el, dacă venea cu ea prea aproape de prăvălie. Nu avea pornire electrică sau, mai bine zis, avea una care nu funcționa. Așa că trebuia să-i dea mai multe chei. Și nu avea nici beculeț care să-i semnalizeze poziția „neutru" la cutia de viteze, așa că trebuia să dea înainte și înapoi că să se asigure că nu era în viteză. Ceea ce era destul de greu pe deal. Greu să o povârnească, greu să fie sigur.
Gândindu-se că era în poziția „neutru", a încălecat șaua, a apăsat cu putere accelerația, iar motocicletă, încă în viteză întâi, a țâșnit din piedică laterală și s-a prăbușit cu el cu tot.
Acum aveau să urmeze alte trei săptămâni de vânătăi cu formă de rezervor, pe interiorul coapsei, dar nu asta era cel mai rău lucru. Chinuindu-se să ridice motocicletă de la pământ, a observat că rupsese manetă frânei de pe față. Lovise ghidonul și o smulsese din locul ei. Iar frână de pe spate nu era grozavă. A închis ochii și a vrut să strige. Însă era o noapte liniștită, iar în casele dimprejur locuiau oameni liniștiți. Nimeni nu voia probleme.
În afară de asta, încercase o dată și așa ceva. Stătuse în mijlocul drumului și urlase la motocicletă, făcând-o cum îi venise la gură. Nu se rezolvase nimic.
A întors-o, a încălecat iarăși și a împins-o la vale. A apăsat ambreiajul și a rulat-o ușor. Ce bine ar fi fost să se fi gândit la asta din prima.
A condus pe Camino cu douăzeci și cinci de kilometri la ora, mergând din inerție la curbe. În felul asta, dacă ar fi trebuit să se oprească brusc, ar fi avut o șansă reală. Cinci tipi aflați într-un Chevy cu garda joasă au încetinit când au trecut pe lângă el și l-au întrebat dacă are nevoie de rotițe laterale ajutătoare. Era cea mai proastă zi posibilă, dar nu ceva ieșit din comun.”
