„La Sfântul Munte Athos timpul pare încremenit. Nimic nu se schimbă în rânduiala locului. Nimic nu se schimbă în rituri și ritmuri interioare, de secole…
E sărbătoare. Începem o nouă săptămână pe Sfântul Munte. Înainte de ora 3 dimineața, bate toacă. Urmează o simfonie de clopote. Te școli într-o stare de trezie completă, de slăvire. Viață se înnoiește toată. Clopotul este un generator de viitor bun. Dangatele rup legăturile somnului, ale țărânei, îmbunează pe toată lumea, întrezărești că-n ființă este o zare de supra-ființă.
Această mi-a rămas în amintire, mult timp după Athos, și acum când scriu: bucuria de a te trezi, de a te naște pe un pământ al slavei. Îmi aminteam cum tatăl lui Montaigne îl trezea pe el în muzici, când era copil, ca inima să i se înalte și viața să îi apară frumoasă. Dar aici este mai mult decât un artificiu pedagogic: aici este începutul unui dialog cu cerul, sensibilizarea legăturii între profunzimi umane și ceruri; clopotul, „glasul exterior al bisericii”, actualizează o amintire adamică.
La Athos am simțit mai intens bucuria locului excepțional; dar am simțit și urgența lucrării noastre. Orice săptămâna care trece, orice săptămâna trăită lumeste, îmi pare acut și dureros una furată veșniciei.” (Vasile Andru)
