Tot ce ai nevoie ca să detești viața e să ajungi să o înțelegi. Să pătrunzi în adevărul ei absolut, acela că ea, în esență, nu duce nicăieri. Că suntem aici printr-un accident, și că oricât ne-am chinui să dăm un sens existențelor noastre, acel sens nu ar fi decât o forțare nefirească, o găselniță, o consolare. Că noi, oamenii, în sine suntem niște accidente. Că suntem dotați să înțelegem prea mult. Să aflăm că murim și să ne chinuie spaima asta în fiecare minut al vieții. Toată așteptarea nimicului care va să vină. Că suntem o ironie sadică a naturii. Că ar fi fost mai bine pentru toată lumea ca omul să nu existe niciodată. Că nu facem decât să tulburăm echilibrul celorlalte specii – ne pendulăm pe aici fără niciun sens, sângerăm pe interior și așteptăm, cuminți, să nu mai fim.
Peste tot, oamenilor le trecea prin cap să se sinucidă. Sau, cine știe, eram noi ăștia o specie aparte, răzvrătiți împotriva vieții, tocmai pentru că o iubeam, tocmai pentru că ne păsa. Tocmai pentru că ne doream să fie mai mult decât atât. Să fie reală tot timpul, să nu ne mai amăgească. Să merite.“
