Am început publicarea jurnalului lui Aurel Dumitraşcu pornind de la anul 1982, în momentul în care i se „moşea“ cartea la editură, când certitudinea cărţii îl face să privească lumea de la „înălţimea“ celor optzeci de pagini îndelung pritocite de editori, politruci, cenzori etc., când cunoaşte scriitori adevăraţi, când miturile Nichita Stănescu şi Virgil Mazilescu se risipesc înainte de a-şi consuma uimirea că le-a descoperit… corporalitatea, când începe să intuiască faptul că propria libertate e captivă în somnul celorlalţi. Şi cum să trezeşti o lume cu un pumn de metafore şi cu câteva gesturi de nesupunere în faţa a ceva care n-are chip şi care e doar o sumă de interdicţii? Adrian Alui Gheorghe
Aurel Dumitraşcu e un inadaptabil al „lagărului de concentrare comunist“. Adaptaţii erau cei care nu creau probleme, care se aşezau cuminţi la coadă la ulei, zahăr, măsline, convinşi că în toată lumea e o criză dureroasă de săpun, de cărţi esenţiale şi de citrice, după care lunecau în sânul familiei, ferindu-se să iasă în relief cu ceva, mândri de anonimatul atât de drag partidului. Aurel Dumitraşcu însă îşi pune probleme. Se trezeşte încet, dar ireversibil. În intimitatea sa, el începe să combine „elementele necredinţei“ şi observă că totul se transformă sub presiunea lor. Jurnalul e mărturia acestei treziri, simptomatică pentru o întreagă generaţie. Adrian Alui Gheorghe
