Stăpâne, stăpâne , mai cheamă s-un cane...
Cu Baltagul, Mihail Sadoveanu se așează mai puțîn în inima literaturii românești, unde l-au așezat cele peste 50 de volume, că tot atîtea aspecte ale lumii căreia el, povestitorul, i-a dat viață, cât în inima propriei sale literaturi. Baltagul se menține în zona aceea superioară de mister și de poezie, începută cu Hanu Ancuței și continuată în bună parte de Zodia Cancerului.
Baltagul, constituie, sub raportul invenției, reconstituirea acelei crime pastoresti despre care vorbește baladă Mioriței, și meritul lui stă mai puțîn în fabulația, ingenioasă, desigur, a acestor întâmplări, cât în rezonanță lor în mijlocul naturii singuratice și în măiestria cu care-și poartă de-a lungul drumurilor din munte eroina, aprigă, voluntară, dar și iluminată, pe Vitoria,văduva ortomanului pastor Nechifor Lipan.
Drama omenească, povestea din Baltagul poartă totuși un pronunțat accent de mare baladă, romanțată, de mister cosmic, aici rezolvindu-se epic, după cum în Hanu Ancuței se rezolva feeric.
A fi păstrat acestei povestiri, germinata în glastră de cleștar a Mioriței, toată puritatea de timbru a baladei și tot conturul ei astral — iată în ce stă întâiul dintre merite și cel mai prețios al Baltagului.
Munteanului i-i dat să-și câștige pâinea cea de toate zilele cu toporul, ori cu câtă. ...Cei mai vrednici întemeiază stăni în munte. Acolo stau cu Dumnezeu și cu singurătățile, până ce se împuținează ziua.
Cartea prezintă și ilustrații.
