Dulci. Jurnalul unui câine scris de puric Dan

Noi, câinii maidanezi, avem reflexele mult mai alerte decât cei de rasă. Mă refer mai ales la reflexele de supraviețuire. Lucrul acesta este deja o banalitate, dar țîn să-l menționez aici deoarece printre aceste reflexe se află la loc de cinste și spiritul de observație. Iar aici întră-n calcul lucruri care nu sunt banale deloc. Ce poate să fie la baza acestei neprevăzute calități cu care natura ne-a împodobit pesemne în ultimul moment, într-un gest de milă supremă față de viață noastră atât de cumplit nedreptățită? Oare să punem la socoteală ceea ce niciodată nu se poate calcula, și anume: cutremurarea ființei atunci când simți că eșți părăsit, spaima de neînchipuit atunci când realizezi că ai fost aruncat într-o lume total ostilă, frică de a nu muri de foame sau ucis și, mai ales, cumplita singurătate. Da, cred că acestea sunt lucrurile cele mai devastatoare, singurătatea și lipsa de iubire. Ce poate fi mai trist decât un pașaport dat către nicăieri de „prietenul” tău, omul! Ce poate fi mai tragic decât să fii exilat în această lume pe o insulă a unei dureri fără de glas de către cel ce s-a voit a fi stăpânul tău și pe care tu l-ai fi aparat cu propria-ți viață? Dar astăzi nu se mai vrea și, ceea ce este și mai trist, nu se mai poate să se vorbească despre această din urmă calitate a noastră. Da, să o spunem pe șleau, „noi, câinii, ne dăm viață”.